Sfântul Mare Mucenic Artemie
Sfântul Mare Mucenic Artemie a fost duce și patriciu al Alexandriei, ocupând o înaltă dregătorie militară pe vremea împăratului Constantin cel Mare, de care se învrednicea de multă cinste. Tradiția spune că s-a aflat printre martorii arătării pe cer a semnului Sfintei Cruci, înaintea bătăliei de la Podul Milvius din anul 312, și că, mai târziu, a însoțit-o pe Sfânta Elena la Ierusalim, fiind de față la aflarea lemnului cinstitei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul.
După moartea împăratului Constantin, la tron a venit Iulian Paravatul, care a dezlănțuit o prigoană aprigă împotriva creștinilor, mai cu seamă în cetatea Antiohiei. Artemie, văzând chinurile la care erau supuși bărbații cei nevinovați și sfinții lui Dumnezeu, s-a înfățișat nechemat înaintea împăratului și l-a mustrat fără frică pentru fărădelegea sa. Mâniat de această îndrăzneală, Iulian a poruncit ca sfântul să fie bătut cu vine crude de bou pe spate și pe pântece, schimbându-se patru rânduri de călăi, fără ca Artemie să scoată vreun geamăt sau să se clatine în răbdarea sa, încât până și împăratul se mira de tăria lui.
Aruncat în temniță, Artemie a fost cercetat de un înger al Domnului, care l-a întărit în chinuri și i-a tămăduit în chip minunat rănile, iar Hristos Însuși i s-a arătat, îmbărbătându-l să ducă lupta până la capăt și făgăduindu-i cununa slavei. Văzând că nici aceste chinuri nu l-au putut clinti din credință, Iulian a poruncit să fie dezbrăcat și zgâriat pe spate cu brice ascuțite, apoi împuns în coaste și în tâmple cu țepușe înroșite în foc. La urmă, tăietorii de piatră au despicat o piatră mare în două, l-au pus pe sfânt între cele două bucăți și au lăsat piatra să-l strivească o zi și o noapte întreagă; și, cu toate că trupul îi fusese turtit și ochii îi săriseră din orbite, mucenicul a rămas în viață, putând să umble și să vorbească, spre mirarea tuturor celor de față.
Văzând că nicio cumplită pătimire nu îl putea birui, Iulian a poruncit în cele din urmă ca Artemie să fie ucis prin tăierea capului, lucru ce s-a petrecut în anul 362, sfântul primind astfel, de mai multe ori, cununa cea neveștejită a muceniciei. Sfintele lui moaște au fost duse mai târziu de la Antiohia la Constantinopol de către femeia unui diacon numit Aristis și au fost îngropate cu cinste la locul numit Oxia.
Tropar, glasul 1: Luptând, preafericite, cu chinurile cele de multe feluri, ca un tare diamant ai rușinat pe Paravatul. Căci, de piatră mare zdrobindu-te pentru Piatra Hristos și rănindu-te, ai primit cununa muceniciei, Sfinte Mare Mucenice Artemie. Slavă Celui Ce te-a întărit pe tine; Slavă Celui Ce te-a încununat; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Sfântul Cuvios Gherasim din Chefalonia
Sfântul Cuvios Gherasim, numit și Noul Pustnic al Chefaloniei, s-a născut în satul Trikkala din Peloponez, dintr-o familie de bun neam. Ajuns la vârsta maturității, a îmbrățișat viața monahicească pe insula Zakynthos, după care a plecat la Sfântul Munte Athos, unde a primit schima cea mare și a viețuit alături de pustnicii de acolo, deprinzând de la ei o adâncă viață de rugăciune și de nevoință. Cu binecuvântarea părinților duhovnicești, a pornit apoi spre Ierusalim, ca să se închine la Sfântul Mormânt al Mântuitorului, vizitând în cale multe locuri sfinte: Muntele Sinai, Antiohia, Damascul, Alexandria și Egiptul.
Întorcându-se la Ierusalim, Gherasim a slujit o vreme ca îngrijitor al candelelor de la Sfântul Mormânt, fiind apoi hirotonit diacon și mai târziu preot de către patriarhul Gherman al Ierusalimului. Pentru a-și desăvârși și mai mult viața duhovnicească, s-a retras la râul Iordan, unde a petrecut patruzeci de zile în post desăvârșit și în rugăciune neîncetată, urmând pilda marilor pustnici ai vechimii.
După câțiva ani, simțind chemarea lui Dumnezeu spre o nouă lucrare, Gherasim a plecat pe insula Chefalonia, unde și-a găsit la început sălaș într-o peșteră. Acolo a refăcut o biserică aflată în paragină, în ținutul Omala, și a întemeiat pe lângă ea o mănăstire de maici, în care a viețuit timp de treizeci de ani, în rugăciune neîntreruptă, în muncă și în priveghere, petrecând adesea ceasuri îndelungate îngenuncheat pe pământul gol, fără să-și cruțe trupul de osteneală.
Pentru curăția vieții sale și pentru nevoința lui necontenită, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul de a vindeca bolile trupești și de a izgoni duhurile cele necurate din cei chinuiți de ele, fiind căutat de mulțime de oameni din toată insula și din ținuturile vecine. La șaptezeci și un de ani, cuviosul a înțeles dinainte că i se apropie ceasul morții și, după ce a binecuvântat obștea mănăstirii, și-a dat sufletul în mâinile Domnului cu pace, la 15 august 1579. După doi ani, la deschiderea mormântului, sfintele sale moaște au fost aflate întregi, nestricate și pline de bună mireasmă, izvorând și mai departe tămăduiri celor care alergau la ele cu credință; descoperirea aceasta a sfintelor moaște, petrecută în anul 1581, este pomenită la 20 octombrie, în vreme ce ziua adormirii sale se prăznuiește la 16 august, fiind apropiată de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului.
Tropar, glasul al 4-lea: Viețuitor al pustiului, ocrotitor al ortodocșilor și înger în trup, vindecător și de Dumnezeu purtător te-ai arătat nouă. Pentru aceasta noi, credincioșii, te lăudăm pe tine, Dumnezeiescule Gherasime, că în chip vrednic ai dobândit de la Dumnezeu tămăduiri și harul veșnic, pe cei bolnavi îi vindeci, pe demoni îi alungi, iar celor ce te cinstesc pe tine le izvorăști tămăduiri. Vlăstar Dumnezeiesc al Peloponezului și comoară neprădată a Kefaloniei, lauda cea mare a întregii Elade, Sfinte Gherasime, de Dumnezeu purtătorule, ocrotește pe robii tăi!