Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie
Sfântul Cuvios Visarion s-a născut în Bosnia și, de tânăr, a îmbrățișat viața monahicească, după ce a cercetat cu multă evlavie locurile sfinte, îndeosebi Ierusalimul și Muntele Athos. Văzând cu durere suferința românilor ardeleni pentru păstrarea credinței lor ortodoxe, a străbătut Transilvania, propovăduind pretutindeni dreapta credință și fiind primit oriunde ca un înger trimis din cer; drumul său până la Brașov a fost ca un adevărat alai de biruință creștină, aprinzând în sufletele credincioșilor dragostea pentru legea străbună. Pentru această râvnă a fost întemnițat mai întâi la Sibiu, iar în cele din urmă în temuta închisoare de la Kufstein, unde și-a dat sfârșitul pentru mărturisirea Ortodoxiei.
Sfântul Cuvios Sofronie s-a născut în satul Cioara, din comitatul Hunedoarei, astăzi Săliște, județul Alba, după anul 1700, într-o familie preoțească, primind la naștere numele de Stan Popovici. Luând chipul monahicesc, a devenit unul dintre cei mai îndrăzneți apărători ai Ortodoxiei din sudul Transilvaniei, adunând la propovăduirea sa mulțimi de credincioși și fiind temut chiar de stăpânitorii vremii pentru puterea cuvântului său. Pentru această luptă a fost prins și aruncat în temnița din Abrud, de unde a fost slobozit cu ajutorul credincioșilor, continuându-și fără încetare lucrarea de întărire a fraților săi în dreapta credință, până ce, mai târziu, s-a retras în liniștea Mănăstirii Argeșului, cu gândul îndreptat mereu spre cei pe care îi păstorise.
Tropar, glasul 1: Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca niște îngerești trâmbițe ați înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credințe și ca niște înțelepți propovăduitori, pe popor l-ați hrănit cu dreaptă și luminată învățătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre; mare și osârdia propovăduirii; mare a fost și rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniților ostași ai lui Hristos.
Sfântul Mucenic Oprea
Sfântul Mucenic Oprea, numit și Nicolae Oprea sau Oprea Miclăuș, a fost un țăran român din Săliștea Sibiului, care a trăit la mijlocul veacului al XVIII-lea. Mișcat de propovăduirea cuviosului Sofronie de la Cioara, s-a alăturat luptei pentru păstrarea credinței ortodoxe împotriva presiunilor de a impune unirea cu Roma, lege care nu era de fapt Ortodoxie, ci o credință de compromis impusă din rațiuni politice. Pentru aceasta a luat parte la mai multe delegații ale credincioșilor ardeleni, mergând de mai multe ori, inclusiv pe drumul Vienei, pentru a înfățișa împărătesei Maria Tereza jalbele celor obligați să se lepede de legea strămoșească, cerând libertate de credință pentru ortodocșii din Transilvania.
La început, curajul și îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu amenințări și izgoniri, iar prigoana s-a întețit cu timpul, ducând la numeroase întemnițări. În loc să i se împlinească cererile, fericitul Oprea a fost închis pe viață în temuta închisoare de la Kufstein, de unde nu s-a mai întors niciodată, primind astfel cununa nemuritoare a muceniciei. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955, iar cinstirea lui s-a răspândit pe larg începând cu anul 1992.
Tropar, glasul 1 (același tropar cu al Sfinților Cuvioși Visarion și Sofronie, alcătuit de Biserică pentru cinstirea celor trei mărturisitori laolaltă): Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca niște îngerești trâmbițe ați înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credințe și ca niște înțelepți propovăduitori, pe popor l-ați hrănit cu dreaptă și luminată învățătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre; mare și osârdia propovăduirii; mare a fost și rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniților ostași ai lui Hristos.
Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel
Sfântul Preot Mărturisitor Ioan Ioaneș, slujitor în satul Galeș de lângă Săliștea Sibiului, s-a numărat printre cei mai îndrăzneți apărători ai Ortodoxiei în fața încercărilor autorităților habsburgice de a impune unirea cu Roma. Împreună cu alți preoți și credincioși, a trimis în decembrie 1750 mitropolitului ortodox sârb de la Carloviț o jalbă în care înfățișa suferințele românilor din sudul Transilvaniei, iar în 1752, alături de preotul Ioan din Poiana Sibiului, a contribuit la alcătuirea unui nou memoriu adresat împărătesei Maria Tereza. A plecat apoi la Becicherec, în Banat, unde a predat acest document preotului Moise Măcinic și credinciosului mirean Oprea Miclăuș, care aveau să-l înfățișeze la curtea de la Viena. În ciuda eforturilor sale, a fost arestat în mai 1756 și purtat în lanțuri prin temnițele de la Sibiu, Deva, Banat și Graz, fiind în cele din urmă condamnat la închisoare pe viață la Kufstein, unde, după mărturia unui alt întemnițat trimisă în 1780 țarinei Ecaterina a II-a, pătimea de douăzeci și patru de ani pentru credința ortodoxă, sfârșindu-și acolo viața.
Sfântul Preot Mărturisitor Moise Măcinic, preot în satul Sibiel, a fost hirotonit la București, pe la anul 1746, de mitropolitul Neofit al Țării Românești. Pentru împotrivirea sa față de uniație, a fost prins și închis la Sibiu, unde a pătimit timp de șaptesprezece luni, fiind apoi eliberat cu condiția de a nu mai sluji ca preot și de a trăi ca un simplu țăran. În anul 1752 a fost delegat, alături de Oprea Nicolae, să meargă la Viena și să înfățișeze împărătesei Maria Tereza plângerea credincioșilor ortodocși din ținuturile Făgărașului, Sibiului, Sebeșului și Orăștiei, prin care se cereau drepturi pentru Biserica Ortodoxă. Au fost primiți în audiență de împărăteasă, dar, în loc de răspuns la jalba lor, au fost aruncați amândoi în cumplita închisoare de la Kufstein, din munții Tirolului, unde Moise Măcinic și-a sfârșit, cel mai probabil, viața pământească.
Tropar, glasul 1: Preoți cu chemare sfântă, Moise și Ioane, ca niște ostași adevărați ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere ați propovăduit dreapta credință și mărturisitori ai Ortodoxiei v-ați făcut pentru poporul cel credincios. Drept aceea, moarte mucenicească primind, rugați pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace și unire, iar sufletelor noastre mare milă.
Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare
Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare s-a născut în anul 291, în satul palestinian Tabatha, din părinți păgâni. Trimis la învățătură în Alexandria, s-a familiarizat acolo cu credința creștină și a primit Sfântul Botez. La numai cincisprezece ani, auzind despre viața îngerească a Sfântului Antonie cel Mare, a plecat în pustiul Egiptului ca să-l cunoască și să învețe de la el cele plăcute lui Dumnezeu, întorcându-se apoi acasă din pricina morții părinților săi. Împărțind toată averea rămasă săracilor, s-a retras în pustiul din vecinătatea cetății Maiuma, în sud-vestul Palestinei, pe la anul 306, dând astfel începutul vieții monahale pe acele meleaguri.
În pustie, tânărul nevoitor a dus o viață deosebit de aspră: dormea pe pământul gol, mânca o singură dată pe zi, către seară, hrană sărăcăcioasă, și se lupta neîncetat cu gândurile cele necurate și cu patimile trupului, biruindu-le prin muncă, post și rugăciune neîntreruptă. Diavolul căuta să-l înspăimânte cu năluciri și zgomote înfricoșătoare, plânsete de copii, tânguiri de femei sau răgete de fiare, dar Ilarion, prin tăria rugăciunii, a rămas neclintit și nebiruit de aceste meșteșugiri. Odată, niște tâlhari l-au atacat, dar numai prin puterea cuvântului sfântul i-a întors de la viața lor cea păcătoasă, fapt care a făcut ca vestea despre el să se răspândească în toată Palestina.
Pentru curăția vieții sale, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul izgonirii duhurilor necurate și al tămăduirii bolnavilor, pe care îi vindeca fără să primească plată, spunând că harul lui Dumnezeu nu este de vânzare. Mulțimea minunilor sale, printre care vindecarea unui tânăr din Gaza care a biruit la întrecerile cu care, în fața unui vrăjitor păgân, a adus mulți la credința în Hristos; tot el a tămăduit și pe un ostaș păzitor al împăratului Constanțiu al II-lea, chinuit de duhuri necurate. Cu trecerea anilor, numărul nevoitorilor care îi urmau pilda a crescut tot mai mult, motiv pentru care Sfântul Ilarion este socotit întemeietorul vieții monahale din Palestina.
Spre sfârșitul vieții, căutând să se ferească de mulțimile care îl asaltau și de slava ce începuse să-l înconjoare, s-a retras în mai multe locuri de liniște, statornicindu-se în cele din urmă în insula Cipru, unde a viețuit în singurătate ultimii șapte ani ai vieții sale, până ce Domnul l-a chemat la Sine, pe la anul 371-372, la o vârstă înaintată. Viața lui a fost scrisă, la scurtă vreme după mutarea sa la cele veșnice, de Fericitul Ieronim, pe temeiul mărturiilor ucenicilor săi.
Tropar, glasul al 8-lea: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ilarion, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.