Sf. Cuv. Mărturisitori: Visarion și Sofronie

Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie

Sfântul Cuvios Visarion s-a născut în Bosnia, de neam sârb, în anul 1714. Fiind foarte evlavios și râvnitor pentru viața pustnicească, a fost tuns în monahism în anul 1738 la mănăstirea Sfântul Sava din Țara Sfântă. Întorcându-se în Serbia, s-a nevoit câțiva ani ca sihastru într-o peșteră, unde, pentru sfințenia vieții sale, a dobândit darul facerii de minuni.

Auzind patriarhul ortodox Arsenie de la Karloviț despre viața și nevoința lui, și fiind atunci mare tulburare în Banat și Transilvania din pricina trecerii forțate la uniație a românilor ortodocși, l-a chemat la sine, l-a hirotonit preot și l-a trimis să apere dreapta credință în nord-vestul Carpaților. În ianuarie 1744, Visarion a pornit spre Banat și a fost primit de popor ca un adevărat sfânt, mii de credincioși ieșindu-i înainte și revenind la Biserica Ortodoxă. Din Timișoara a mers la Lipova-Arad, unde a așezat o cruce de lemn în mijlocul satului, loc devenit curând ținta unor adevărate pelerinaje, apoi și-a continuat propovăduirea la Deva, Orăștie și Săliștea Sibiului.

La 26 aprilie 1744, în drum spre Sibiu, a fost arestat de armata austriacă și dus sub pază la Viena, unde a fost judecat și aruncat în temuta închisoare de la Kufstein, din porunca împărătesei Maria Tereza. Acolo a suferit grele chinuri pentru mărturisirea dreptei credințe, iar după aproape un an de chinuri și legături în lanțuri, și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului. Pentru lupta sa neobosită, prin care a întors zeci de sate la Ortodoxie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în februarie 1950, cu numele de “sfânt mărturisitor”.

Sfântul Cuvios Sofronie era de loc din satul Cioara-Sebeș, județul Alba. De mic foarte iubitor de Dumnezeu, a primit schima monahală la una din sihăstriile Țării Românești, ajungând vestit sihastru și împlinitor al Evangheliei lui Hristos. În anul 1756, întorcându-se în satul natal, a întemeiat o mică sihăstrie în pădurile din împrejurimi, cunoscută sub numele de “Schitul Cioara”, adunând acolo câțiva ucenici. Văzând asuprirea la care erau supuși românii ardeleni ortodocși, a umblat ani de zile prin satele din Ardeal, îndemnând pe credincioși să păzească cu sfințenie dreapta credință, pentru care a fost aruncat în temniță și bătut cumplit, din porunca stăpânirii Ardealului.

Eliberat, a continuat să mărturisească dreapta credință în satele din Munții Apuseni, fiind din nou întemnițat și chinuit. Eliberat încă o dată prin rugăciunile credincioșilor, la 14 februarie 1761 a adunat un “mare sobor” la Alba Iulia, cerând egalitate în drepturi pentru poporul român și episcop ortodox pentru Ardeal. Văzându-și dorința împlinită, s-a retras în același an la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde, mai trăind puțin, s-a săvârșit cu pace. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955.

Tropar, glasul 1: Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca niște îngerești trâmbițe ați înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credințe și ca niște înțelepți propovăduitori, pe popor l-ați hrănit cu dreaptă și luminată învățătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre; mare și osârdia propovăduirii; mare a fost și rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniților ostași ai lui Hristos.

Sfântul Mucenic Oprea

Sfântul Mucenic Oprea s-a născut în Săliștea Sibiului, pe vremea împărătesei Maria Tereza. Era plugar și, împreună cu soția sa, Stana, și copiii lor, ducea o viață de bună cucernicie. În acea vreme, împărăteasa făcea mare silnicie credincioșilor ortodocși, răpindu-le bisericile, izgonindu-le preoții și umplând temnițele cu cei ce nu se plecau unirii cu Roma. Dumnezeu a ridicat atunci pe Oprea din Săliște, bărbat drept, ca să le fie apărător în acea cumplită primejdie. Întărindu-și sufletul cu post, rugăciune și binecuvântările preoților izgoniți, a căutat prin munți și văi mulțimea dreptcredincioșilor, îmbărbătându-i pe cei ce pătimeau.

Când s-a înfățișat înaintea căpeteniei țării, cerând oprirea prigoanelor, a fost mustrat ca un răzvrătit și amenințat cu temnița și moartea. În toamna anului 1748, a mers la Viena să se plângă împărătesei, dar aceasta, deși s-a arătat că îi ascultă plângerea, a dat în ascuns poruncă pentru mai mari prigoane și pentru întemnițarea lui Oprea la întoarcerea în Ardeal. Aflând de această viclenie, Oprea a rămas în Banat ca cioban. Dar, nemaiputând răbda suferințele fraților săi, a mers din nou la Viena, înainte de Paști, și a cerut împărătesei: “Sau vlădică de legea noastră, sau drum slobod să plecăm din țară”. Împărăteasa a poruncit ca el să fie prins și osândit pe viață la temnița din Kufstein.

Soția lui, Stana, l-a așteptat vreme îndelungată la ușa bisericii, îmbrăcată în negru, plângând și cerând milă pentru copiii ei. Dar el nu s-a mai întors, încununându-se în temniță cu cununa nepieritoare a sfinților mucenici.

Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel

Sfântul Preot Mărturisitor Moise Măcinic, preot în satul Sibiel, a fost hirotonit la București de Mitropolitul Neofit al Țării Românești, pe la anul 1746. Ridicându-se împotriva uniației, a fost prins și întemnițat la Sibiu, unde a pătimit timp de șaptesprezece luni, fiind apoi eliberat cu condiția de a nu mai săvârși cele ale preoției și de a trăi ca un simplu țăran. În anul 1752 a fost delegat, alături de credinciosul Oprea Nicolae din Săliște, să meargă la Viena, pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerea credincioșilor din Făgăraș, Sibiu, Sebeș și Orăștie. Au fost primiți în audiență, dar, în loc de răspuns, au fost aruncați amândoi în închisoarea de la Kufstein. La 24 iulie 1784, Stana, soția lui Oprea, cerea împăratului Iosif al II-lea eliberarea lor, după o robie de 32 de ani, dar conducerea închisorii răspundea că nu se mai știe nimic despre ei, semn că amândoi își sfârșiseră zilele acolo, câștigând cununile muceniciei.

Sfântul Preot Mărturisitor Ioan din Galeș a fost hirotonit la București sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. În anul 1756 a fost arestat și dus în lanțuri la Sibiu, apoi, din porunca Mariei Tereza, la închisoarea cetății Deva, cu gândul de a fi ținut acolo până la moarte; spre sfârșitul anului următor a fost mutat sub pază militară la închisoarea din Graz. Cronicarul brașovean Radu Duma scria că în 1776 câțiva negustori din Brașov l-au vizitat în temniță, iar el le-a mărturisit că mai bine va muri acolo decât să-și lepede credința strămoșească. A fost apoi mutat la Kufstein, unde, în anul 1780, un alt deținut, sârbul Ghenadie Vasici, a scris țarinei Ecaterina a II-a și Sinodului Bisericii Ruse, pomenind de “un preot român... cu numele Ioan, care pătimește în robie de douăzeci și patru de ani pentru credința ortodoxă”, semn că Ioan se afla acolo neîntrerupt din 1756.

Tropar, glasul 1: Preoți cu chemare sfântă, Moise și Ioane, ca niște ostași adevărați ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere ați propovăduit dreapta credință și mărturisitori ai Ortodoxiei v-ați făcut pentru poporul cel credincios. Drept aceea, moarte mucenicească primind, rugați pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace și unire, iar sufletelor noastre mare milă.

Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare

Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare s-a născut în satul palestinian Tabatha, lângă Gaza, din părinți eleni (păgâni). Trimis la învățătură în Alexandria, a deprins acolo nu doar înțelepciunea elinească, ci a și crezut în Hristos, primind Sfântul Botez. Auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a mers la el în pustie și a petrecut o vreme învățând de la dânsul viața cea îmbunătățită, dar, dorind o liniște deplină, s-a întors acasă, unde și-a găsit părinții morți; împărțind averea rămasă, jumătate rudelor și jumătate săracilor, s-a retras în pustiul de lângă Maiuma Gazei, la circa șapte stadii, între mare și un lac, pe la vârsta de cincisprezece ani.

Acolo a dus o viață aspră: mânca doar cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui, purta o haină de păr și o manta de piele primite de la Sfântul Antonie, și a biruit prin post și rugăciune îndelungată atacurile cumplite ale ispitelor trupești și ale înfricoșărilor diavolești, năluciri cu plânsete de copii, tânguiri de femei, răgete de fiare, chiar o caretă năpraznică ce s-a surpat în pământ la chemarea lui Hristos. Niște tâlhari care au încercat să-l jefuiască, negăsind nimic la el și minunându-se de curajul lui, s-au îndreptat spre o viață mai bună.

Cu vremea, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul vindecării și al izgonirii duhurilor necurate: a tămăduit o femeie stearpă din Eleutheropoli, pe cei trei fii ai Aristenetei, soția eparhului Elpidie, o femeie oarbă de zece ani (prin scuipare, după pilda Mântuitorului), un rob paralizat, un tânăr pe nume Marsit chinuit de duhuri, pe Orion din Aila stăpânit de o legiune de diavoli, și mulți alții, refuzând totdeauna orice plată, spunând că darul lui Dumnezeu nu e de vânzare. A dobândit și darul de a discerne, prin miros, patimile ascunse ale oamenilor. Cu binecuvântarea lui, mănăstirile au început să se înmulțească în toată Palestina, iar el a ajuns cel dintâi povățuitor al monahilor din acele ținuturi, asemenea Sfântului Antonie în Egipt, adunând în jurul său mii de ucenici.

La șaizeci și trei de ani, căutând liniștea pierdută din pricina mulțimilor, a plecat în pelerinaj la locurile unde viețuise Sfântul Antonie, aflat de curând adormit, vestea morții lui fiindu-i descoperită dinainte, în chip minunat. A străbătut apoi Oasis, Alexandria, Libia, iar sub prigoana lui Iulian Apostatul mănăstirea sa a fost risipită și ucenicii izgoniți. A navigat spre Sicilia, unde a vindecat un copil îndrăcit chiar pe corabie, oferind drept plată singurul lucru pe care îl avea, o Evanghelie scrisă cu mâna sa, pe care corăbierul a refuzat-o. Descoperit din nou de mulțimi, s-a mutat în taină la Epidaurus, în Dalmația, unde a alungat în foc, la porunca sa, un balaur ce pustia ținutul, și a potolit, prin rugăciune și trei cruci însemnate pe nisip, un cutremur de mare și valurile ce amenințau să înece cetatea.

Fugind mai departe spre Cipru, a scăpat de tâlhari pe mare prin puterea cuvântului și s-a așezat lângă Pafos, unde a tămăduit aproape două sute de îndrăciți. După doi ani, s-a retras și mai adânc, la doisprezece stadii de țărm, într-un loc pustiu cu o capiște idolească părăsită, plină de diavoli, unde a viețuit cinci ani, vindecând printre altele un slăbănog, stăpânul locului. Simțindu-și sfârșitul aproape, la optzeci de ani, a scris un așezământ ucenicilor și i-a lăsat lui Isihie Evanghelia scrisă de mâna sa, haina de păr și culionul. Cu puțin înainte de moarte a mai vindecat, prin ungere cu untdelemn, pe fiica unei femei cucernice, Constanța. Apropiindu-i-se sfârșitul, a grăit cu minte limpede: “Ieși, suflete al meu, ce te temi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos și te temi de moarte?”, și așa și-a dat duhul, pe la anul 371-372, fiind îngropat în grădina unde viețuise, după a lui dorință.

Isihie, sosit din Palestina și negăsindu-l în viață, a rămas acolo zece luni, iar apoi, descoperind mormântul și aflând trupul neputrezit și cu bună mireasmă, l-a luat în taină și l-a dus în Palestina, unde a fost așezat cu mare cinste la Maiuma, în mănăstirea sa cea dintâi. Viața sa a fost scrisă la scurtă vreme după mutarea sa la cele veșnice de Fericitul Ieronim, pe temeiul mărturiilor ucenicilor săi.

Tropar, glasul al 8-lea: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ilarion, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

21 Octombrie