Sfântul Ierarh Averchie, Episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii
Sfântul Averchie a fost episcop al cetății Ierapole din Frigia, în Asia Mică, păstorind o turmă creștină foarte mică în mijlocul unei populații aproape în întregime păgâne, pe vremea împărăției lui Marcu Aureliu. Văzând cu durere mulțimea celor căzuți în slujirea idolilor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mântuirea sufletelor lor. Odată, după un mare praznic păgânesc, i s-a arătat în vedenie un tânăr prealuminos, dându-i un toiag și poruncindu-i să meargă să sfărâme pe începătorii rătăcirii. Sculându-se din somn, Averchie a mers noaptea la capiștea lui Apollo și a sfărâmat pe toți idolii din ea.
Mânia păgânilor pentru această faptă era cât pe ce să-l coste viața, iar mulțimea voia să-i ardă chiar și casa. Dar Dumnezeu a întărit propovăduirea lui printr-o minune: trei tineri tulburați de duhuri necurate, care chiar conduceau mulțimea răzvrătită spre a-l ucide, au căzut deodată la picioarele lui Averchie, implorându-l pe el, prin gura diavolilor, să nu-i chinuie înainte de vreme; sfântul, rugându-se, i-a tămăduit pe loc. Văzând această lucrare a puterii dumnezeiești, poporul și-a schimbat mânia în credință, iar sute de oameni au cerut botezul în aceeași zi.
Vestea despre darul lui de tămăduire s-a răspândit pretutindeni. A vindecat-o de orbire pe Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului, iar mai apoi și pe alte trei femei oarbe, fiecare dintre ele mărturisind, după vindecare, o altfel de vedenie a luminii cerești care le atinsese ochii. Mergând într-un loc numit Seliște, s-a rugat lui Dumnezeu lângă un râu, și la rugăciunea lui a izvorât acolo, în chip minunat, un izvor de apă caldă, aducător de tămăduire pentru bolnavi.
Odată, diavolul, prefăcut în chip de femeie, s-a apropiat de el cerându-i binecuvântare; Averchie, întorcându-se de la el, s-a împiedicat și s-a rănit la picior. Diavolul, descoperindu-se, i-a spus cu răutate că la bătrânețe îl va sili să alerge tocmai până la cetatea Romei. Așa s-a și întâmplat: logodnica lui Luchie Vera, coîmpăratul lui Marcu Aureliu, anume Lucilia, fiica împăratului, a fost chinuită de un duh necurat care mărturisea că numai Averchie îl poate izgoni. Chemat cu mare cinste la Roma, sfântul a tămăduit-o pe fecioară, iar drept pedeapsă diavolului, i-a poruncit acestuia să ducă prin văzduh, până la Ierapole, o piatră uriașă, pe care mulțimea de la Roma a văzut-o înălțându-se și purtându-se singură pe cer, auzind doar gemetele diavolului fără să-l poată vedea.
Pentru vindecare, Averchie nu a primit nicio plată, cerând în schimb doar ca din dările împărătești să se dea anual creștinilor săraci din Ierapole trei mii de măsuri de grâu, și să se ridice, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde pe care el le scosese prin rugăciune, spre tămăduirea bolnavilor. De la Roma a călătorit apoi prin Siria, Antiohia, Apamia și ținuturile de peste Eufrat, prin Nisibe și Mesopotamia, prin Cilicia, Pisidia și Sinad, întărind pretutindeni Biserica, rușinând pe eretici, izgonind duhurile necurate din oameni și vindecând felurite neputințe; pentru lucrarea sa, care a străbătut atâtea țări și cetăți întocmai ca a apostolilor, a fost numit de toți “întocmai cu Apostolii”.
Întorcându-se în cele din urmă la scaunul său din Ierapole, unde a fost întâmpinat de tot poporul cu nespusă bucurie, Averchie a mai petrecut câțiva ani în cuvioșie, până ce Domnul i s-a arătat în vedenie, vestindu-i odihna de ostenelile sale. Chemându-și apoi credincioșii, i-a îndemnat să stăruie în credință, în nădejde neîndoită și în dragoste curată, și-a gătit mormântul și, dând tuturor pace și binecuvântare, și-a dat sufletul în mâinile Domnului la șaptezeci și doi de ani, fiind plâns de tot poporul Ierapolei și îngropat cu mare cinste. Piatra adusă prin văzduh de la Roma a fost așezată chiar pe mormântul lui.
Tropar, glasul al 4-lea: Îndreptător credinței și chip blândețelor, învățător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Averchie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfinții 7 tineri din Efes
Cei șapte tineri din Efes, pe numele lor Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin, erau fii ai unor cetățeni de vază ai cetății, Maximilian fiind chiar fiul eparhului locului, iar toți slujeau împreună în oastea romană. Cu toate că se trăgeau din părinți diferiți, erau uniți printr-un singur suflet în credința și în dragostea lui Hristos, petrecându-și timpul în rugăciune și în postire, și se întristau cumplit văzând cum creștinii erau prigoniți și uciși fără milă în vremea împăratului Deciu.
Când împăratul Deciu a venit la Efes și a poruncit ca toți locuitorii cetății să aducă jertfe idolilor, sub pedeapsa morții pentru cei nesupuși, cei șapte tineri au refuzat să se închine zeilor celor fără de suflet, mărturisind că nu au decât Unul Dumnezeu. Fiind pârâți de niște pânditori, au fost aduși înaintea împăratului, care, văzându-le tinerețea, le-a dat răgaz de gândire și i-a slobozit, plecând într-o altă cetate. Ei și-au împărțit atunci averea la săraci și, sfătuindu-se, s-au retras într-o peșteră de pe muntele Ohlon, din apropiere, unde au petrecut în rugăciune neîncetată, trimițându-l pe Iamvlih, cel mai tânăr, să le aducă din cetate cele de trebuință.
Aflând Iamvlih de întoarcerea apropiată a lui Deciu și de porunca de a-i căuta din nou pe cei șapte, aceștia, cuprinși de frică, s-au rugat împreună și au adormit, istoviți de mâhnire, cu un somn rânduit de Dumnezeu. Deciu, neaflându-i, a poruncit ca gura peșterii să fie astupată cu pietre mari, gândind să-i lase să moară de foame și de sete înăuntru. Doi slujitori împărătești creștini în taină, Teodor și Rufin, au scris pe două tăblițe de plumb numele și pătimirea celor șapte, punându-le într-un sicriaș de aramă la ușa peșterii, ca mărturie pentru vremurile viitoare.
Aproape două sute de ani mai târziu, în vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, când unii eretici tăgăduiau învierea morților, un om pe nume Adolie, care voia să zidească un staul pentru oile sale, a luat fără să știe pietre chiar din zidul ce astupa peștera, deschizând astfel o gaură în ea. Tinerii s-au trezit atunci, crezând că trecuse doar o noapte de la prigoana lui Deciu, și l-au trimis din nou pe Iamvlih în cetate să cumpere pâine. Acesta, mirat de semnele Sfintei Cruci de pe porți și de zidurile necunoscute, a încercat să plătească pâinea cu un ban vechi din vremea lui Deciu, lucru care a stârnit mirare și bănuială printre negustori, crezând că a găsit o comoară, și l-au dus înaintea antipatului și a episcopului Ștefan.
Cercetat, Iamvlih le-a istorisit toată întâmplarea și i-a dus la peșteră, unde au găsit sicriașul cu tăblițele de plumb, iar înăuntru pe cei șapte tineri, cu fețele strălucind de lumină dumnezeiască, neschimbați de trecerea vremii. Episcopul, antipatul și mulțimea poporului au căzut la picioarele lor, dând slavă lui Dumnezeu pentru o minune atât de mare. Chiar împăratul Teodosie a venit de la Constantinopol să-i vadă, s-a închinat lor și a stat de vorbă îndelung cu dânșii, iar tinerii i-au mărturisit adevărul despre învierea cea de obște, spre rușinarea ereticilor care o tăgăduiau.
După mărturia lui Nichifor Calist, timp de șapte zile împăratul a luat masa împreună cu ei și le-a slujit cu smerenie. După aceste zile, privind spre dânșii, poporul i-a văzut plecându-și iar capetele la pământ și adormind din nou cu somnul morții, după porunca lui Dumnezeu. Împăratul a poruncit atunci să se facă șapte racle de aur și de argint pentru trupurile lor, dar sfinții i s-au arătat în vis, cerându-i să fie lăsați să se odihnească așa cum fuseseră mai înainte, în pământ.
Tropar, glasul al 4-lea: Mari sunt isprăvile credinței! În peșteră, ca într-o cămară împărătească, au petrecut cei șapte sfinți tineri și fără stricăciune au murit. Iar după multă vreme, ca dintr-un somn s-au sculat, pentru încredințarea învierii tuturor oamenilor. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi.