Sfântul Ierarh Averchie, Episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii
Sfântul Averchie a fost episcop al cetății Ierapole din Frigia, în Asia Mică, păstorind o turmă creștină foarte mică în mijlocul unei populații aproape în întregime păgâne, pe vremea împărăției lui Marcu Aureliu. Văzând cu durere mulțimea celor căzuți în slujirea idolilor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mântuirea sufletelor lor, iar într-o noapte de mare praznic păgânesc, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, a intrat în templul idolesc și a sfărâmat statuile zeilor făcute din piatră, aur și argint.
Mânia păgânilor pentru această faptă era cât pe ce să-l coste viața, dar Dumnezeu a întărit propovăduirea lui printr-o minune: trei tineri tulburați de duhuri necurate, care chiar conduceau mulțimea răzvrătită, au căzut deodată la picioarele lui Averchie și au fost tămăduiți pe loc. Văzând această lucrare a puterii dumnezeiești, sute de oameni au cerut botezul, iar întreaga cetate, rând pe rând, a trecut la credința în Hristos.
La bătrânețe, fiind chemat la Roma, sfântul a vindecat-o de nebunie pe Lucilia, fiica împăratului Marcu Aureliu, fără să primească pentru aceasta nicio plată, cerând în schimb doar grâu pentru creștinii săraci din Ierapole și ridicarea unor băi la apele calde, pentru tămăduirea bolnavilor. De la Roma a călătorit apoi prin Siria, Antiohia, Apamia și ținuturile de peste Eufrat, prin Nisibe și Mesopotamia, prin Cilicia, Pisidia și Sinad, întărind pretutindeni Biserica, rușinând pe eretici, izgonind duhurile necurate din oameni și vindecând felurite neputințe; pentru lucrarea sa, care a străbătut atâtea țări și cetăți întocmai ca a apostolilor, a fost numit de toți „întocmai cu Apostolii”.
Întorcându-se în cele din urmă la scaunul său din Ierapole, unde a fost întâmpinat de tot poporul cu nespusă bucurie, Averchie a mai petrecut câțiva ani în cuvioșie, păstorindu-și turma cu multă grijă, până ce Domnul i s-a arătat în vedenie, vestindu-i odihna de ostenelile sale. Chemându-și apoi credincioșii, i-a îndemnat să stăruie în credință, în nădejde neîndoită și în dragoste curată, și-a gătit mormântul și, dând tuturor pace și binecuvântare, și-a dat sufletul în mâinile Domnului la șaptezeci și doi de ani, fiind plâns de tot poporul Ierapolei și îngropat cu mare cinste.
Tropar, glasul al 4-lea: Îndreptător credinței și chip blândețelor, învățător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Averchie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfinții 7 tineri din Efes
Cei șapte tineri din Efes, pe numele lor Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin, erau fii ai unor cetățeni de vază ai cetății, Maximilian fiind chiar fiul dregătorului locului, iar toți slujeau împreună în oastea romană. Cu toate că se trăgeau din părinți diferiți, erau uniți printr-un singur suflet în credința și în dragostea lui Hristos, petrecându-și timpul în rugăciune și în postire, și se întristau cumplit văzând cum creștinii erau prigoniți și uciși fără milă în vremea împăratului Deciu.
Când împăratul Deciu a venit la Efes și a poruncit ca toți locuitorii cetății să aducă jertfe idolilor, sub pedeapsa morții pentru cei nesupuși, cei șapte tineri au refuzat să se închine zeilor celor fără de suflet. Fiind dați de gol, s-au retras într-o peșteră de pe un munte din apropiere, unde au petrecut în rugăciune neîncetată, cerând lui Dumnezeu să-i întărească în mărturisirea credinței. Aflând unde se ascund, Deciu a poruncit ca gura peșterii să fie astupată cu pietre mari, gândind să-i lase să moară de foame înăuntru; însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cei șapte tineri au adormit într-un somn minunat, fără să simtă trecerea vremii.
Aproape două sute de ani mai târziu, în vremea împăratului Teodosie, când unii eretici tăgăduiau învierea trupurilor și a sufletelor, un om care căuta pietre pentru a-și zidi un staul de oi a dărâmat fără să știe zidul ce astupa peștera. Tinerii s-au trezit, crezând că trecuse doar o singură noapte de la prigoana lui Deciu, și unul dintre ei a fost trimis în cetate să cumpere pâine, plătind cu bani vechi din vremea lui Deciu, lucru care a stârnit mirare și suspiciuni. Adusă vestea la episcopul cetății și la dregătorul locului, aceștia au mers la peșteră și au găsit acolo o cutie de aramă cu table de plumb, pe care era scrisă povestea muceniciei celor șapte tineri, hotărâtă de Deciu cu veacuri în urmă.
Văzându-i pe cei șapte încă în viață, cu fețele strălucind de lumină dumnezeiască, episcopul, dregătorul și mulțimea poporului au căzut la picioarele lor, dând slavă lui Dumnezeu pentru o minune atât de mare. Chiar împăratul Teodosie a venit să-i vadă și să vorbească cu ei, iar tinerii, după ce au mărturisit tuturor adevărul despre înviere, s-au culcat din nou și au adormit pentru a doua și ultima oară, dând astfel mărturie tuturor oamenilor despre învierea cea de obște a trupurilor, spre rușinarea ereticilor care o tăgăduiau.
Tropar, glasul al 4-lea: Mari sunt isprăvile credinței! În peșteră, ca într-o cămară împărătească, au petrecut cei șapte sfinți tineri și fără stricăciune au murit. Iar după multă vreme, ca dintr-un somn s-au sculat, pentru încredințarea învierii tuturor oamenilor. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi.