Sfântul Apostol Iacob, ruda Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului
Sfântul Apostol Iacob, numit și „fratele Domnului” sau „ruda Domnului”, a fost fiul dreptului Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare Maria, din căsătoria acestuia cu Salomeea, fiica lui Agheu, fratele preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Din această căsătorie de dinaintea logodnei cu Maica Domnului, Iosif a avut patru fii, Iacob, Simon, Iuda și Iosi, și trei fiice. Pentru aceasta, Sfânta Scriptură îl numește pe Iacob „fratele” Domnului, deși cercetarea ei arată că era de fapt văr sau rudă a Mântuitorului. Din tinerețe a dus o viață de o asprime rar întâlnită: nu a mâncat niciodată carne sau bucate gătite cu untdelemn, ci numai pâine, nu a băut vin sau altă băutură, ci numai apă, nu a intrat niciodată în baie și a purtat mereu o haină aspră din păr, ca semn de pocăință.
Când Hristos a ajuns la vârsta deplină și a început să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu, Iacob a crezut în El din toată inima, aprinzându-se și mai mult de dragoste dumnezeiască și ducând o viață tot mai aspră, plină de rugăciune neîncetată. După Patima și Învierea Domnului, Hristos S-a arătat mai întâi lui Iacob, mai înainte de a Se arăta celorlalți apostoli, lucru pe care îl mărturisește și Sfântul Apostol Pavel. Pentru viața sa curată, Iacob a fost numit de toți „Dreptul” și a fost numărat în ceata celor șaptezeci de apostoli, deși nu a fost dintre cei doisprezece; cu acest prilej, Domnul Însuși l-a rânduit întâi episcop al Bisericii din Ierusalim, descoperindu-i tainele slujirii liturgice. Ca arhiereu, Iacob a alcătuit cea mai veche rânduială a Sfintei Liturghii, pe care mai târziu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur au prescurtat-o din pricina neputinței omenești, iar Liturghia Sfântului Iacob se mai săvârșește și astăzi, chiar în ziua sa de prăznuire.
Păstorind Biserica din Ierusalim, Sfântul Iacob a întors la Hristos mulți evrei și elini prin învățătura sa, scriind și epistola sobornicească ce îi poartă numele, păstrată în Noul Testament și plină de îndemnuri la o viață sfântă. Viața lui cea curată i-a câștigat respectul atât al credincioșilor, cât și al necredincioșilor, încât marii preoți evrei, care intrau în Sfânta Sfintelor o singură dată pe an, îi îngăduiau lui Iacob să se roage adesea acolo, zi și noapte, cu fața la pământ, pentru întreaga lume; de multă rugăciune în genunchi, pielea genunchilor i se înăsprise ca a cămilei. Pentru dreptatea și curăția lui, iudeii înșiși îl numeau „Obli” sau „Ofli”, adică sprijin și întărire a poporului, iar între creștini era socotit unul dintre stâlpii Bisericii.
La Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50, înțelepciunea Sfântului Iacob a fost hotărâtoare pentru a se statornici că păgânii care se întorceau la credința în Hristos nu erau ținuți să păzească toată Legea lui Moise. Mucenicia sa a avut loc în anul 62, după moartea procuratorului roman Porcius Festus, când marele preot Anania, profitând de lipsa unei autorități imperiale ferme, a adunat o judecată ad-hoc și l-a condamnat pe Sfântul Iacob sub acuzația de încălcare a legii. A fost aruncat de pe aripa templului din Ierusalim și apoi ucis cu pietre, la șaizeci și șase de ani, fiind înmormântat lângă templu.
Tropar, glasul al 4-lea: Ca un ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca un mucenic ești de neînduplecat; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu, a te ruga ca un ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadinești, din fostul județ Covurlui, astăzi județul Galați, într-o familie simplă și foarte săracă de agricultori. Mama lui a trecut la Domnul când el avea un an, încercând să nască al doilea copil, iar tatăl, în urma unui accident, nu a mai putut îngriji nici de el, nici de copil. Micul Constantin a fost luat și crescut de bunica sa, Ioana, o femeie săracă, dar deosebit de credincioasă, care i-a vorbit cu multă dragoste despre mama lui aflată în ceruri și i-a arătat icoana Maicii Domnului ca pe adevărata sa mamă, căreia să se roage. La îndemnul bunicii, în 1919, la cincisprezece ani, a fost admis ca bursier la Seminarul Teologic din Galați, fiind al treilea între cinci sute de candidați, și, lucrând noaptea la o fabrică de cherestea pentru a se întreține, a absolvit câte doi ani de studiu într-unul singur, atâta sete de carte avea.
Din 1925 a studiat la București, la Facultatea de Teologie Ortodoxă și la Academia de Muzică, ducând o viață de mare sărăcie, dormind doi ani pe podeaua unei mansarde din Piața Amzei, apoi în sala de așteptare a Gării de Nord. După terminarea studiilor, în 1929, neputând găsi o parohie în Arhiepiscopia Bucureștilor, a slujit ca cântăreț la Biserica Lucaci din Capitală timp de aproape cinci ani. În 1934 s-a mutat la Huși, la cererea episcopului Nifon Criveanu, care l-a hirotonit diacon și, în ziua următoare, preot la Catedrala Episcopală, numindu-l și director al Școlii de cântăreți și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală. Din noiembrie 1938 a cerut transferul la parohia nou înființată din cartierul muncitoresc și sărac Parcul Călărași, din Vergu, unde nu exista nici biserică, nici casă parohială, și unde a ctitorit biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Rămânând văduv, a îmbrățișat o viață de nevoință și rugăciune neîncetată.
Pentru curajul de a propovădui pe Hristos, la 10 ianuarie 1954 a fost arestat de Securitate sub acuzația de „activitate anticomunistă”, iar la 9 octombrie același an a fost condamnat la opt ani și trei luni de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost purtat prin penitenciarele de la Jilava, Gherla și Dej, precum și prin lagărele de muncă forțată de la Poarta Albă și Salcia, iar din decembrie 1961 a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în satul Viișoara, din Câmpia Bărăganului, pentru încă doi ani. Părintele Gheorghe Calciu, care l-a cunoscut acolo, povestea că rănile sale sufletești au început să se vindece în preajma lui, descriindu-l ca pe un om ce se mișca încet, cu glas mic și domol, asemenea unui sfânt părinte din vechime, fără să țină predici sau să pară în vreun fel un om aspru în evlavie, dar cu o prezență care aducea sărbătoare în suflet.
În ziua de 18 octombrie 1975 a fost operat la Spitalul Elias, iar în urma operației, în mod suspect, a făcut septicemie. La 23 octombrie 1975, după Spovedanie și Împărtășanie primite, la dorința sa, de la părintele Ilarion Argatu de la Mănăstirea Cernica, Sfântul Constantin Sârbu a trecut la cele veșnice pe patul de spital, la șaptezeci de ani. Potrivit mărturiei părintelui Argatu, în jurul capului său a apărut, după împărtășire, o aureolă, încât duhovnicul a exclamat: „Cunună de mucenic!”. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 11-12 iulie 2024, cu titulatura de Sfânt Preot Mucenic, prăznuit la 23 octombrie, iar sfintele sale moaște au fost descoperite în octombrie 2023.
Tropar, glasul al 4-lea: Din pruncie, Părinte, în sărăcie trăind, te-ai curățit spre slujirea cea rânduită de sus, ca să poți purta și sarcina aproapelui; astfel, Sfințite Constantin, mucenic al lui Hristos, a tuturor mângâiere te-a arătat Cel ce lumea a mântuit prin răstignirea Sa.
Sfântul Cuvios Macarie Romanul
Sfântul Cuvios Macarie Romanul s-a născut la Roma, pe la mijlocul veacului al IV-lea, ca fiu al unui senator creștin numit Ioan și al credincioasei sale soții. Crescut în cunoașterea Sfintelor Scripturi, a început să iubească pe Hristos și să simtă în suflet dorința de a-I sluji toată viața ca monah, dar, împotriva voinței lui, părinții l-au logodit cu o fecioară de neam ales. Înainte de nuntă, dorul de cele cerești l-a făcut să lase cămara de mire și să se îndepărteze pe ascuns din cetatea Romei, ca un sărac fără adăpost, punându-și nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care i-a trimis spre povățuire pe Arhanghelul Rafail, sub chipul unui bătrân cinstit.
Timp de trei ani Macarie a călătorit ca un străin, lipsit de hrană și de loc de odihnă, agonisind smerenie și răbdare în multe încercări, până ce cerescul său călăuzitor l-a îndrumat, în chip minunat, prin fiarele sălbatice, către pustia cea mai adâncă, pe care el o dorea atât de mult. Acolo a aflat o peșteră unde trăiau doi pui de leu rămași orfani, pe care i-a crescut și care i-au devenit ascultători, viețuind împreună cu el în post și rugăciune neîncetată. După doi ani de liniștire în acea pustietate, diavolul i-a întins o grea ispită, înfățișându-i-se sub chipul logodnicei sale; sfântul, aprinzându-se trupește din neștiință, s-a pocăit numaidecât, iar de atunci Dumnezeu, primindu-i pocăința, l-a hrănit în fiecare zi cu o bucată de pâine trimisă printr-un corb. Anii îndelungați de nevoință l-au adus la o înfățișare cu totul neobișnuită: părul îi era alb ca zăpada, pielea ca țestul broaștei, sprâncenele îi cădeau peste ochi de bătrânețe, unghiile mâinilor și ale picioarelor îi erau mai lungi decât o palmă, iar barba îi ajungea până la picioare.
Vestea despre el a fost descoperită lumii printr-o întâmplare minunată: trei sfinți bătrâni, Serghie, Ighin și Teofil, viețuitori în Mănăstirea Sfântului Asclepie din Mesopotamia Siriei, au pornit, cu binecuvântarea stareților lor, să străbată pământul în căutarea unui semn de la Dumnezeu spre folosul mântuirii. După multe primejdii din pricina oamenilor și a fiarelor, și după ce au fost adesea lipsiți și de hrana ierburilor sălbatice, au ajuns la o peșteră îngrijită, în care a venit spre ei Macarie, simțindu-i de departe; bătrânul s-a aruncat la pământ în rugăciune, strigând cu glas mare să se arate, de erau trimiși de Dumnezeu, ori să se depărteze, de erau de la diavol. Încredințându-se că erau frați întru Hristos, i-a binecuvântat, le-a istorisit viața sa și le-a vorbit despre o vedenie pe care o avusese la patruzeci și opt de ani, când văzuse într-o peșteră luminată la cele patru unghiuri un om îmbrăcat în porfiră și cu cunună de pietre scumpe, cântând o cântare minunată cu glas ca de mulțime, după care s-a făcut o mireasmă negrăită și omul s-a făcut nevăzut.
Slobozind pe cei trei monahi cu pace și cu rugămintea de a se ruga și pentru el, leii care îi crescuse l-au urmat pe oaspeți trei zile, sărutând urmele pașilor lor, înainte de a se întoarce la stareț, iar monahii, oprindu-se să se odihnească la un râu, au fost răpiți de îngeri și aduși deodată la Ierusalim, unde, mirându-se de cât drum trecuseră ca prin vis, au slăvit pe Dumnezeu, s-au rugat la Sfintele Locuri și s-au întors la mănăstirea lor, povestind tot ce văzuseră și auziseră despre Preacuviosul Macarie Romanul.
Tropar, glasul 1: Pe cel aflat în adâncul pustiei de treimea de sfinți monahi pelerini, Serghie, Ighin și Teofil, pe fiul Romei și Părintele Răsăritului, pe Preacuviosul Macarie, cel cu nume de fericit, care în peșteră s-a nevoit și de doi lei era slujit, să-l fericim, cântând: Bucură-te, cel călăuzit de Arhanghelul Rafail la chipul îngeresc, crinule al curăției și biruitorule al curselor diavolești, înălțime a smereniei, care ai teologhisit atotputernicia Preasfintei Treimi!