Sfântul Mare Mucenic Areta
Sfântul Mare Mucenic Areta a trăit în vremea când în pământul grecesc domnea Iustin, iar în Etiopia domnea binecredinciosul Elezvoi. În același timp, peste țara omeriților, pe care Sfânta Scriptură o numește Sava și pe care grecii o numeau Arabia cea fericită, se ridicase un împărat fărădelege, anume Dunaan, evreu necredincios și mare vrăjmaș al creștinilor. Elezvoi îl biruise mai înainte pe Dunaan și pusese peste cetățile acelui ținut păzitori credincioși lui, dar Dunaan s-a ridicat din nou cu război, a ucis pe acei păzitori și a împresurat cetatea Negran, singura din tot ținutul în care se mai slăvea deschis numele lui Hristos.
Printre cei care au fost aduși înaintea lui Dunaan după căderea cetății se afla și fericitul Areta, despre care Vieţile Sfinţilor spun că era “mai mare cu bătrânețile și cu priceperea, cu dregătoria și cu cinstea, având nouăzeci și cinci de ani” și care “era boier și voievod, căruia toată rânduiala cetății îi era încredințată”. Cu înțeleptul lui sfat și cu cârmuirea sa pricepută, cetățenii se împotriviseră vrăjmașilor cu vitejie multă vreme, înainte de a cădea pradă vicleniei lui Dunaan, care jurase mincinos că nu le va face niciun rău, ca să-i convingă să deschidă porțile.
Dunaan, călcându-și îndată cuvântul dat, i-a legat pe toți bărbații de vază, în frunte cu Areta, a poruncit jefuirea averilor, apoi a dezgropat și ars trupul episcopului lor Pavel, mort cu doi ani înainte, aruncându-i cenușa în vânt. Mai apoi a adunat mulțimea preoților, clericilor, monahilor și monahiilor aflați acolo, în număr de patru sute douăzeci și șapte, și i-a ars pe toți de vii.
Chemat apoi înaintea lui Dunaan, Areta a mărturisit cu tărie dreapta credință, mustrându-l pe tiran pentru sperjur și hulă. Nici amenințările, nici momelile nu i-au putut clinti pe cei legați împreună cu el, în număr de trei sute patruzeci de bărbați. Dunaan s-a întors apoi spre femeile, văduvele, fecioarele și copiii cetății, încercând să-i înspăimânte sau să-i ademenească spre lepădare, dar aceștia, mai ales monahiile, îl înfruntau cu îndrăzneală, alergând la moarte cu bucurie, unii strigând chiar “tăiați-mă pe mine mai întâi”.
Printre aceste mucenițe se afla o văduvă de neam bun, Singlitichia, care avea două fiice tinere. Dunaan a încercat să o câștige cu vorbe blânde și cu făgăduința unei vieți de cinste la curte, dar ea l-a mustrat pentru necredința și hula lui, declarând că nu-și dorește altă slavă decât mucenicia alături de fiicele ei. Mâniat, Dunaan a poruncit să fie purtată prin cetate cu capul descoperit, spre batjocură, apoi a ucis înaintea ochilor ei pe cele două fiice, silind-o chiar să guste din sângele lor, înainte de a porunci să i se taie și ei capul.
A doua zi, Dunaan i-a adus din nou înainte pe Areta și pe cei trei sute patruzeci de tovarăși ai lui, mustrându-i cu mândrie pentru împotrivirea lor. Areta i-a răspuns fără teamă, amintindu-i de nelegiuirea jurământului călcat și prevestindu-i pierzania apropiată, apoi, întorcându-se spre ai săi, i-a îndemnat să rămână neclintiți, cerând să fie el cel dintâi tăiat, ca un povățuitor al lor. Duși la un pârâu numit Odias, sfinții s-au rugat, iar ostașii i-au ucis, mai întâi pe Areta, apoi pe ceilalți trei sute patruzeci.
O femeie credincioasă din cetate, văzând uciderea mucenicilor, a uns cu sângele lor pe copilul ei de cinci ani, mărturisind cu glas tare împotriva lui Dunaan; pentru aceasta a fost prinsă și condamnată să fie arsă de vie. Copilul, rugându-se de Dunaan să-i cruțe mama, a dat dovadă de o înțelepciune neobișnuită pentru vârsta lui, iar când a văzut-o aruncată în foc, s-a smuls din mâinile celor ce-l păzeau și s-a aruncat el însuși în văpaie, îmbrățișând-o, amândoi făcându-se astfel jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.
După atâta sânge vărsat, boierii lui Dunaan l-au rugat să se oprească; el a încetat pentru o vreme, dar a luat în robie mii de femei și copii din tot ținutul. Dumnezeu a trimis atunci un semn înfricoșător, un foc din cer care a căzut peste ostașii lui, dar Dunaan, ca un alt Faraon, a rămas împietrit în răutatea lui, trimițând scrisori regelui Persiei și stăpânitorului sarazinilor, îndemnându-i să pornească și ei prigoană asupra creștinilor.
Împăratul Iustin, aflând de aceste măceluri, a scris atât arhiepiscopului Alexandriei, cât și regelui Elezvoi, îndemnându-l pe acesta din urmă să răzbune sângele creștinesc. Elezvoi, pregătindu-și o flotă și o oaste, a pornit război asupra lui Dunaan. Deși o parte din oastea trimisă pe uscat a pierit rătăcind prin pustietăți, Dumnezeu a lucrat minuni pe mare, risipind lanțul de fier cu care Dunaan blocase strâmtoarea, și a dat biruință creștinilor în luptele care au urmat. Dunaan a fost în cele din urmă prins și ucis chiar de mâna lui Elezvoi, care a eliberat apoi cetatea scaunului omeriților și pe împărăteasa acestora.
Întorcându-se la Negran, cetatea mucenicească, Elezvoi a zidit din nou biserica pe care Dunaan o arsese, a împodobit mormintele sfinților mucenici și a eliberat pe toți creștinii rămași în robie, punându-l voievod pe fiul lui Areta, care scăpase cu viață ascunzându-se în casele unor locuitori ai cetății. Elezvoi însuși, mulțumind lui Dumnezeu pentru biruință, și-a trimis coroana la Ierusalim, apoi s-a retras în taină într-o mănăstire, unde a petrecut cincisprezece ani în aspră nevoință monahală, până la sfârșitul vieții.
Tropar, glasul 1: Pentru durerile Sfinților, care pentru Tine au pătimit, fii milostiv, Doamne, și toate durerile noastre le vindecă, Iubitorule de oameni, rugămu-ne Ție.
Tot în această zi face Biserica pomenirea Sfinților Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin, care pe pământ fiind târâți, așa s-au săvârșit.