Sfinții Mucenici Marcian și Martirie
Sfinții Mucenici Marcian și Martirie au fost notari, adică secretari și scriitori, ai Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, pe vremea împăratului arian Constanțiu, fiul marelui Constantin, care a domnit între anii 337 și 361. Marcian era citeț, iar Martirie ipodiacon la marea biserică a Sfintei Sofia din Constantinopol; amândoi se trăgeau din neam de boieri și erau iubiți de toți pentru viața lor curată și pentru credința lor neclintită. Pe vremea aceea, eresul lui Arie se înmulțise foarte tare în împărăție, mai cu seamă fiindcă însuși Constanțiu căzuse în această rătăcire, iar Biserica lui Hristos era despărțită în două tabere, cei drept-credincioși fiind urâți, chinuiți și uciși de arieni întocmai cum fuseseră creștinii prigoniți de păgâni în veacurile dintâi.
Doi boieri mari ai curții, Evsevie și Filip, amândoi arieni, au fost pricinuitorii izgonirii Sfântului Pavel Mărturisitorul în Armenia, unde a fost sugrumat de arieni, iar în locul său a fost așezat pe scaunul patriarhal nelegiuitul Macedonie. După moartea mucenicească a învățătorului lor, ereticii și-au îndreptat ura asupra celor doi ucenici ai săi, Marcian și Martirie, bărbați învățați care împodobiseră mult Biserica lui Dumnezeu prin scrierile și cuvintele lor, lăsând în urmă multe învățături bisericești din care se adăpau credincioșii. La început, ascunzându-și mânia sub vicleșug, ereticii le-au oferit aur mult și le-au făgăduit scaune arhierești și mari cinstiri, numai să primească credința lor cea rătăcită, dar sfinții au disprețuit toate aceste ispitiri, voind mai degrabă să sufere ocară, prigoană, chinuri și moarte pentru Hristos decât să viețuiască în eres cu bogăție și slavă deșartă.
Văzând că nu îi pot înduplecă nici cu aur, nici cu făgăduințe, arienii i-au osândit la moarte, pe care sfinții o doreau pentru Hristos mai mult decât viața însăși. Duși la locul de ucidere, și-au cerut puțină vreme pentru rugăciune și, ridicând ochii și mâinile la cer, au zis: „Doamne Dumnezeule, Cel ce ai zidit osebit inimile noastre, Cel ce cunoști faptele noastre, primește în pace sufletele robilor Tăi, căci pentru Tine murim și ne socotim ca niște oi duse la tăiere; ne bucurăm, însă, că pentru numele Tău ieșim din viață cu o asemenea moarte, învrednicește-ne să fim părtași vieții celei veșnice, Tu, Care ești viața și nădejdea noastră”. Rostind „Amin”, și-au plecat capetele sub sabia călăilor, iar arienii necredincioși le-au tăiat sfintele capete pentru mărturisirea dumnezeirii lui Hristos.
Credincioșii au luat trupurile mucenicilor și le-au îngropat cu cinste la porțile Melandiei, în locul numit Devterion, din Constantinopol, iar mai târziu Sfântul Ioan Gură de Aur, fiind patriarh al cetății, a zidit din temelie o biserică în cinstea lor, peste sfintele lor moaște, de la care se revărsau multe tămăduiri asupra celor care se apropiau cu credință.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfânta Tavita
Sfânta Tavita, al cărei nume se tâlcuiește „Căprioara”, a fost ucenică a Sfinților Apostoli și a locuit în cetatea Iope, astăzi Jaffa, pe coasta Mediteranei. Despre viața și minunea ei aflăm chiar din cartea Faptele Apostolilor, care o descrie ca fiind plină de fapte bune și de milosteniile pe care le făcea, vestită mai cu seamă pentru cămășile și hainele pe care le croia și le dăruia văduvelor și săracilor din cetate. În acele zile, Tavita s-a îmbolnăvit pe neașteptate și a murit, iar femeile din cetate, scăldând-o cu jale, i-au pus trupul în camera de sus a casei.
Fiind Lida apropiată de Iope, ucenicii, auzind că Apostolul Petru se afla atunci în Lida, au trimis la el doi bărbați, rugându-l să nu pregete a veni la ei. Petru s-a sculat și a venit împreună cu ei, iar când a sosit, l-au dus în camera de sus, unde l-au înconjurat toate văduvele, plângând și arătându-i cămășile și hainele pe care le făcea Căprioara cât timp fusese cu ele. Petru, scoțând afară pe toți, a îngenuncheat și s-a rugat, apoi, întorcându-se către trup, a zis: „Tavita, scoală-te!”. Iar ea și-a deschis ochii și, văzând pe Petru, s-a ridicat în șezut; el i-a dat mâna, a ridicat-o și, chemând pe sfinți și pe văduve, le-a dat-o vie.
Vestea acestei minuni s-a făcut cunoscută în toată cetatea Iope și mulți au crezut atunci în Domnul. Pentru lucrarea ei de milostenie și pentru hainele pe care le cosea pentru cei nevoiași, Sfânta Tavita este socotită până astăzi ocrotitoarea spirituală a cusătoarelor și a croitorilor.