Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești
Sfântul Ierarh Iachint s-a născut spre sfârșitul veacului al XIII-lea și a primit o educație temeinică, desăvârșindu-și cunoașterea teologică la Constantinopol, unde a apărat dreapta învățătură a isihasmului alături de Sfântul Grigorie Palama, ai cărui prieten și ucenic a fost. Pentru vrednicia vieții sale a fost ales mitropolit al Vicinei, eparhie aflată în Dobrogea, în apropiere de Isaccea, după moartea mitropolitului Chiril, în anul 1358, devenind astfel ultimul ierarh care a păstorit această veche scaun episcopal de pe malul Dunării de Jos, ținut în care se păstrase neîntreruptă credința propovăduită de Sfântul Apostol Andrei.
Pe vremea aceea, Țara Românească nu avea încă o mitropolie recunoscută de Patriarhia Ecumenică, iar domnitorul Nicolae Alexandru Basarab stăruia prin scrisori către patriarhul Calist I al Constantinopolului pentru rezolvarea acestei lipsiri. În mai 1359, prin hotărâre sinodală, Iachint a fost mutat de la Vicina la Curtea de Argeș, devenind astfel primul mitropolit al Ungrovlahiei, recunoscut de patriarh drept păstor legiuit al întregii țări, cu misiunea de a învăța poporul calea Evangheliei și de a-l feri de ademenirile bisericii papale și ale ereziei bogomilice, ispite întreținute de presiunile regelui maghiar Ludovic cel Mare.
Ca mitropolit, Iachint a hirotonit numeroși preoți, a zidit biserici la orașe și sate și a întemeiat noi așezări mănăstirești, precum Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov și Târgoviște, ținând totodată o strânsă legătură duhovnicească între Biserica Țării Românești și Patriarhia Constantinopolului. Ca exarh al plaiurilor, purta de grijă și credincioșilor ortodocși din Transilvania, trimițându-le preoți și călugări misionari. Către sfârșitul vieții sale, sprijinit de domnul Vladislav I Vlaicu, a adus în țară de la Muntele Athos pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile românești după modelul de viață athonit, fiind un mare ocrotitor al monahismului românesc.
În ultimii ani ai păstoririi, Sfântul Iachint a îndurat cu răbdare multe neputințe și boli ale bătrâneții, precum și clevetiri nedrepte din partea celor care nu înțelegeau slăbiciunea care îl oprea să mai călătorească până la Constantinopol. A trecut la cele veșnice la Curtea de Argeș, în prima jumătate a anului 1372, fiind înmormântat lângă biserica mitropolitană din acea cetate, lăsând amintirea unui păstor care a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea sa în ședința din 8 iulie 2008, proclamarea fiind făcută solemn la 26 octombrie 2008, cu zi de prăznuire la 28 octombrie.
Tropar, glasul al 4-lea: Vrednic următor al ierarhilor dobrogeni și întâiule între mitropoliții Țării Românești, Sfinte Ierarhe Iachint, te-ai arătat mărturisitor al dreptei credințe, lucrător al virtuților și rugător pentru sufletele noastre.
Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab
Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab s-a născut la începutul secolului al XIV-lea în familia lui Basarab I Întemeietorul, primul domnitor al Țării Românești, primind la botez numele de Teodora. Mama ei, Marghita, era fiica banului unguresc de Severin, astfel încât familia domnitoare avea legături de rudenie și cu nobilimea occidentală. Cu puțin timp înainte de anul 1322, Teodora s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, viitorul țar al Bulgariei, căsătorie care avea și un însemnat caracter politic, întrucât Basarab I avea nevoie de un aliat puternic în vremea în care încerca să nu mai recunoască suzeranitatea Regatului Ungariei. Din această unire au rezultat trei fii, Mihail Asan, Ivan Strațimir și Ivan Asan, precum și o fiică, Vasilisa.
Ca soție a țarului, Teodora a sprijinit alături de el ctitorirea și restaurarea a numeroase mănăstiri și biserici, într-o vreme în care isihasmul era în plină dezvoltare în spațiul bulgar, fiind contemporană cu Sfântul Grigorie Palama. A întemeiat la Loveci, la Târnovo și apoi la Vidin centre de copiști care alcătuiau cărți de slujbă și scrieri despre viața ascetică, iar pentru evlavia ei poporul o numea împărăteasă binecredincioasă. Se crede că l-a cunoscut și ea pe Sfântul Teodosie Isihastul de la Târnovo, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, devenindu-i ucenică și deprinzând de la el ascultarea, milostenia și rugăciunea minții.
În anul 1345, țarul Ivan Alexandru s-a despărțit de Teodora pentru o altă femeie, iar ea s-a retras într-o mănăstire din apropiere de Târnovo, alegând să rămână pe teritoriul bulgar, pentru a nu primejdui relațiile dintre Țaratul Bulgar și Țara Românească. La călugărie a primit numele de Teofana, având-o ocrotitoare spirituală pe Sfânta Teofana, Împărăteasa Bizanțului, ale cărei moaște se aflau pe atunci la Târnovo. După ce fiul ei, Ivan Strațimir, a devenit țar la Vidin, Cuvioasa Teofana l-a urmat, statornicindu-se, după tradiție, la mănăstirea rupestră Albotina, aflată la douăzeci de kilometri de Vidin, în Timocul bulgăresc, regiune locuită și astăzi de comunități românești.
La Vidin, Cuvioasa Teofana a devenit sfătuitoare apropiată a nurorii sale, țarina Ana, însăși de neam românesc, îndemnând-o spre rânduiala copierii de cărți folositoare sufletului, contribuind astfel ca cetatea să devină un important centru cultural și duhovnicesc al regiunii. Nu se cunoaște cu exactitate data trecerii ei la cele veșnice, însă tradiția păstrată din generație în generație de românii din Timocul bulgăresc spune că a fost îngropată în fața altarului bisericii săpate în stâncă de la mănăstirea Albotina, fiind plânsă de poporul pe care l-a slujit ca o adevărată maică a dragostei și milei creștine. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea ei la 17 februarie 2022, proclamarea având loc la 21 mai 2022, la Catedrala Patriarhală din București, cu zi de prăznuire la 28 octombrie.
Tropar, glasul al 5-lea: Pe mlădița aleasă a Basarabilor, care, prin viața sa sfântă, a strălucit minunat, ca o vrednică povățuitoare a Bulgariei, iar, primind chipul îngeresc, îndelung s-a nevoit în privegheri și postire, pe Cuvioasa Teofana, cu vrednicie acum toți să o cinstim.
Sfinții Mucenici Terentie, soția sa Neonila și cei șapte fii ai lor
Sfântul Mucenic Terentie a fost un creștin dreptcredincios care s-a căsătorit prin nuntă legiuită cu Neonila, femeie de aceeași credință cu el, și au avut împreună șapte fii, pe care i-au crescut în dreapta credință: Sarvil, Fota, Teodul, Vila, Ierax, Nita și Evnichie. Familia a viețuit în vremea persecuției împăratului Dioclețian, păzind cu sfințenie poruncile lui Hristos și petrecându-și viața în rugăciune și fapte bune, fără să se supună poruncilor împărătești cu privire la jertfele aduse zeilor păgâni.
Fiind descoperiți de păgâni chiar în clipa în care se aflau cu toții, părinți și copii, adunați la rugăciune în casa lor, au fost prinși deodată și duși înaintea judecății celei fărădelege. Acolo, fără să șovăie, toți cei nouă au mărturisit deschis credința lor în Hristos și au hulit pe idolii cei muți, refuzând cu desăvârșire să se lepede de Mântuitorul. Pentru această neclintire, au fost supuși la chinuri fără de măsură, rănile fiindu-le stropite cu oțet și arse cu foc, după care au fost spânzurați de lemne, în văzul tuturor.
În timpul acelor cumplite suferințe, mucenicii se rugau în liniște unul pentru altul și se mângâiau între ei, păzindu-și sufletele în pace desăvârșită, iar Dumnezeu, văzându-le răbdarea, le-a trimis sfinții îngeri, care i-au dezlegat din lanțuri și le-au tămăduit rănile. Înspăimântați de această minune, prigonitorii i-au dat să fie mâncați de fiare sălbatice, însă acestea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, și-au schimbat cruzimea în blândețe de oaie, neîncumetându-se să se atingă de trupurile lor. Văzând că nici chinurile, nici fiarele nu pot clinti statornicia acestei familii întregi în credința lui Hristos, prigonitorii i-au ucis pe toți, atât pe părinți, cât și pe cei șapte fii, dăruindu-le astfel deopotrivă cununa muceniciei.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Ștefan Savaitul, făcătorul de canoane
Sfântul Cuvios Ștefan s-a numit Savaitul pentru că s-a călugărit din tinerețe în vestita Mănăstire a Sfântului Sava din Palestina, lavră în care a deprins de la început înfrânarea trupului și statornicia rugăciunii neîncetate. Petrecându-și viața în nevoințe pustnicești, post și priveghere, Cuviosul Ștefan și-a păzit sufletul nerodit de patimi și de dezmierdările trupești, dorind cu toată inima cununile slavei lui Hristos, pe care le-a și dobândit prin osteneala faptelor bune.
Pentru viața sa duhovnicească îmbunătățită, Bunul Dumnezeu l-a învrednicit cu darul tămăduirilor, astfel încât a vindecat prin rugăciune o fecioară chinuită de duh necurat și a îmblânzit fiarele sălbatice care altfel ar fi fost primejdioase pentru cei din preajma sa. Se mai spune despre el că, lovind cu toiagul într-o piatră, a făcut să izvorască apă, pentru ca un ucenic al său să-și poată potoli setea în pustie, minune asemănătoare celor lucrate de marii nevoitori ai vechimii.
Cuviosul Ștefan a alcătuit numeroase canoane de rugăciune, fiind socotit între imnografii cinstiți ai Bisericii pentru darul cu care a împletit cuvântul rugăciunii cu frumusețea cântării liturgice, prin care a luminat pe mulți dintre cei care s-au alipit lui cu credință și cu dragoste. Pentru viața sa curată și pentru darurile primite de la Dumnezeu, este pomenit de Biserică atât la 13 iulie, cât și la 28 octombrie.
Tropar, glasul al 8-lea: Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Părinte Ștefan, înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sf. Ier. Firmilian
Sfântul Ierarh Firmilian a fost un episcop instruit și activ în Cezareea Capadociei, începând cu anul 230 d. Hr. A fost implicat în disputele teologice ale vremii sale. A condamnat schisma lui Novatian și poziția papei Ștefan al Romei, care accepta botezul ereticilor. A prezidat sinodul din Antiohia, convocat împotriva ereticului Pavel de Samosata. Din scrierile lui se mai păstrează o singură epistolă, scrisă în anul 256 și adresată Sfântului Ciprian al Cartaginei. A murit în anul 268 și este prăznuit pe data de 28 octombrie.