Sfânta Cuvioasă Muceniță Anastasia Romana
În vremea împăraților Deciu și Valerian și a ighemonului Prov, exista o mică mănăstire de fecioare lângă cetatea Romei, într-un loc ascuns și neștiut. Acolo viețuia egumena Sofia, bătrână și desăvârșită în fapte bune, care o crescuse pe fericita Anastasia, rămasă orfană de la vârsta de trei ani. Sub purtarea ei de grijă, Anastasia a deprins din pruncie frica de Dumnezeu, rugăciunea neîncetată și supunerea, întrecând curând toate celelalte fecioare, nu doar prin frumusețea trupului, ci mai ales prin desăvârșirea sufletului.
Ajungând cu vârsta aproape de douăzeci de ani, unii cetățeni romani, aflând de frumusețea ei, au dorit să o ia în căsătorie, dar fecioara, socotind toate acestea deșertăciune, se făcuse mireasă lui Hristos, păzindu-și fecioria și priveghind zi și noapte în rugăciune. Diavolul, neputând să o abată prin ispite ascunse, s-a ridicat împotriva ei pe față, îndemnând pe niște necredincioși să o pârască ighemonului Prov, spunându-i că este cea mai frumoasă fecioară din Roma și că trăiește împreună cu alte femei care batjocoresc pe zeii păgâni, crezând în Cel răstignit. Ighemonul a trimis îndată ostași să o aducă, dar aceștia au găsit mănăstirea încuiată și au trebuit să taie ușile cu securile, speriind astfel și pe celelalte pustnice, care au fugit pe o altă ușă.
Egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia să fugă, ci i-a zis: “Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoșa, căci acum a venit vremea nevoinței. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze.” Apoi a ieșit ea însăși înaintea ostașilor și le-a cerut două ceasuri de răgaz, ca să o “împodobească” pe Anastasia. Ostașii, crezând că vrea să o înfrumusețeze cu podoabe trupești, au așteptat. Sofia însă a dus-o pe fiica ei duhovnicească în biserică și, înaintea altarului, i-a vorbit îndelung cu lacrimi, îndemnând-o să nu se teamă de chinuri, să-și aducă aminte de toată creșterea și dragostea pe care i le purtase, și să meargă cu bucurie la nunta cea veșnică pregătită de Hristos. Anastasia a răspuns că inima ei era gata să pătimească pentru Hristos și că sufletul ei era gata să moară pentru El, rugând-o pe Sofia să nu se teamă pentru tinerețea ei, ci să se roage ca Domnul să o întărească până la capăt.
Ostașii, supărați de întârziere, au intrat în biserică și le-au găsit pe cele două vorbind cu umilință, nu îngrijindu-se de podoabe. Mâniați, au pus fiare pe grumazul Anastasiei și au dus-o grabnic înaintea ighemonului. Întrebată de neam, de credință și de nume, ea a răspuns că este crescută în dreapta credință și că numele ei, Anastasia, înseamnă înviere, “căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, până ce îl voi birui pe tatăl tău, satana.” Prov a încercat atunci să o înduplece cu blândețe, lăudându-i frumusețea și oferindu-i căsătorie cu un bărbat de neam mare, bogății și cinste, dacă s-ar închina zeilor. Anastasia i-a răspuns fără șovăire: “Bărbatul meu, bogăția mea, viața și veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos... pentru Care de o sută de ori, de ar fi cu putință, sunt gata să mor.”
Mâniat, ighemonul a poruncit mai întâi să fie bătută peste obraz, apoi să i se rupă hainele și să fie arătată goală înaintea tuturor, spre rușinare. Anastasia i-a răspuns că nu goliciunea ei este rușinea, ci a lui, care a dezgolit în public un trup pe care nici soarele nu-l văzuse vreodată. La porunca lui Prov, a fost întinsă cu fața în jos, legată de patru stâlpi, iar sub ea s-a aprins foc cu smoală și pucioasă, fiind chinuită cu flăcări și fum greu, în timp ce pe spate era bătută fără milă cu toiege. Ea se ruga neîncetat, zicând cuvintele psalmistului: “Miluiește-mă, Dumnezeule.” Apoi a fost legată pe o roată, care, învârtindu-se, i-a zdrobit oasele și i-a rupt vinele, dar prin puterea lui Dumnezeu roata s-a oprit singură, iar Anastasia a fost găsită nevătămată și sănătoasă, spre mirarea tuturor celor de față.
Fără să se înduplece nici de această minune, ighemonul a poruncit noi chinuri: spânzurarea și strujirea coastelor, apoi tăierea sânilor cu briciul. Slăbind de pierderea de sânge, Anastasia a cerut apă, iar un om pe nume Chiril i-a dat să bea; văzând aceasta, Prov, înțelegând că și el este creștin, a poruncit ca Chiril să fie decapitat pe loc, primind astfel cununa muceniciei pentru paharul de apă dat în numele lui Hristos. Au urmat apoi smulgerea unghiilor, tăierea mâinilor și a picioarelor, sfărâmarea dinților, iar în cele din urmă limba i-a fost prinsă cu un clește și tăiată. Poporul adunat, înspăimântat de atâta cruzime, a început să strige și să-l defaime pe ighemon. Mâniat de această reacție, Prov a poruncit ca Anastasia să fie dusă afară din cetate și decapitată cu sabia, primind astfel cununa cea neveștejită a muceniciei.
Trupul ei a fost lăsat neîngropat, spre a fi mâncat de fiare și păsări, dar a rămas neatins prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Noaptea, un înger i s-a arătat stareței Sofia, poruncindu-i să ia trupul mucenicei. Bătrâna, slabă și abia putând umbla cu toiagul, a fost ajutată de niște creștini necunoscuți, care au adunat mădularele tăiate, au așezat capul la loc cinstit și au îngropat cu cântări sfintele moaște. Părți din ele se află astăzi la mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos.
Tropar, glasul al 4-lea: Mielușeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc, și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Avramie și Maria, nepoata sa
Fericitul Avramie s-a născut din părinți creștini, în regiunea Edessei din Mesopotamia, la sfârșitul secolului al III-lea, și din tinerețe se îndeletnicea cu treburile bisericii, ascultând și învățând cu râvnă Sfintele Scripturi. Părinții lui, neavând alți fii, l-au îndemnat stăruitor să se căsătorească, iar el, supunându-se în cele din urmă voinței lor, a primit nunta împotriva dorinței sale. Dar în a șaptea zi după nuntă, pe când ședea în casă alături de soție, a răsărit deodată în inima lui dorul după Dumnezeu ca o lumină, și, sculându-se fără să spună nimănui nimic, a părăsit casa, retrăgându-se într-o casă părăsită la vreo două stadii de cetate. Părinții și rudele, mâhnite, l-au căutat pretutindeni și, după șaptesprezece zile, l-au găsit rugându-se în chilie. El i-a rugat să nu-l mai supere cu vizite și, închizând ușile, a lăsat doar o ferestruică prin care primea hrana, viețuind astfel în liniște, sporind în înfrânare, smerenie și curăție, încât vestea despre el s-a răspândit pretutindeni.
După zece ani, au murit părinții lui, lăsându-i averi multe, dar el a rugat un prieten să le împartă toate săracilor, nevrând să-și tulbure liniștea cu griji pământești. A petrecut cincizeci de ani în rânduiala monahală, neavând altceva decât o haină, un vas mic și o rogojină.
În acea vreme, exista un sat mare, locuit numai de păgâni, pe care niciun preot sau monah trimis acolo nu reușise să-i întoarcă la credință. Episcopul locului, amintindu-și de virtutea desăvârșită a lui Avramie, a mers la el și l-a rugat să meargă să slujească acelui sat ca preot. Avramie, îndurerat, a cerut să fie lăsat în liniștea lui, mărturisindu-se nevrednic, dar episcopul l-a mustrat că, deși a lăsat lumea și s-a răstignit pentru Hristos, nu are ascultare, și l-a întrebat ce faptă ar fi mai mare: să se mântuiască doar pe sine, sau să mântuiască pe mulți. Înduplecat, Avramie a acceptat ascultarea.
Ajungând în sat, a trimis după banii rămași de la părinți și a zidit o biserică frumoasă, rugându-se neîncetat în mijlocul idolilor cât timp dura construcția. După sfințirea bisericii, a răsturnat capiștea și a sfărâmat idolii, pentru care sătenii, ca niște fiare, l-au bătut și l-au izgonit din sat. El s-a întors însă în aceeași noapte și a continuat să se roage în biserică. În zilele următoare, păgânii veneau să vadă frumusețea zidirii, nu să se roage, iar Avramie îi învăța despre Dumnezeu; ei însă îl băteau cu bețe “ca pe o piatră neînsuflețită” și-l aruncau la pământ. Odată l-au legat de grumaz, l-au târât afară din sat și, socotindu-l mort, au aruncat pietre peste el și au plecat. Abia viu, pe la miezul nopții și-a venit în fire, s-a rugat lui Dumnezeu și s-a întors în biserică să cânte. Așa a pătimit vreme de trei ani, legat, bătut, izgonit și împroșcat cu pietre, flămând și însetat, fără să se mânie vreodată pe sătenii săi, ci iubindu-i tot mai mult, ca pe niște părinți, frați și fii.
În cele din urmă, sătenii, uimiți de răbdarea lui fără seamăn, s-au adunat și au recunoscut că un asemenea om nu poate fi decât trimis de Dumnezeu. Au alergat cu toții la biserică, cerând să fie învățați și botezați, iar Avramie, bucurându-se, i-a catehizat și i-a botezat pe toți, aproape o mie de suflete. A mai rămas cu ei încă un an, învățându-i neîncetat Scripturile, dar temându-se ca nu cumva cinstea și dragostea pe care i le purtau să-i tulbure liniștea monahală, într-o noapte s-a rugat pentru ei lui Dumnezeu și a plecat în taină, fără să-și ia rămas bun. Sătenii, îndurerați că nu l-au mai găsit, l-au căutat fără folos, iar episcopul, venind mai târziu, a hirotonit preoți și diaconi dintre cei mai vrednici dintre ei.
Întors la vechea sa chilie, Avramie a mai zidit o alta, mică, alături, și s-a închis din nou în nevoință. Diavolul, turbat de această biruință, l-a ispitit în multe chipuri: s-a arătat ca o lumină, lăudându-l mincinos; a venit cu o secure, prefăcându-se că-i dărâmă chilia; i-a aprins rogojina sub picioare; s-a arătat în chip de tânăr vrând să-i răstoarne vasul de mâncare; a venit cu nălucire de mulțime strigând să-l arunce într-o groapă. De fiecare dată, Avramie l-a alungat cu semnul crucii și cu rugăciune, rămânând neclintit, iar diavolul, biruit, se risipea ca fumul.
Fratele lui Avramie după trup avea o singură fiică, Maria, rămasă orfană de tată la șapte ani. Cuviosul a luat-o spre creștere, așezând-o într-o chilie alăturată, despărțită de a lui printr-o ferestruică prin care îi dădea învățătură de Psaltire. Averea moștenită de ea a împărțit-o săracilor. Maria a petrecut astfel douăzeci de ani în nevoință monahală, ca o mielușea curată, spre bucuria unchiului ei. Dar un monah desfrânat, cu numele doar, nu și cu fapta, a venit sub pretextul de a se folosi duhovnicește de Avramie și, ispitind-o pe Maria vreme de un an, a amăgit-o și a căzut cu ea în păcat.
Cuprinsă de deznădejde, Maria și-a rupt hainele, plângând că și-a pierdut sufletul și ostenelile monahicești, și, neîndrăznind să mai dea ochii cu unchiul ei, a fugit într-o cetate vecină, unde, schimbându-și hainele, s-a dedat vieții de desfrânare. În acea vreme, Avramie a avut o vedenie: un balaur înfricoșat a venit și a înghițit o porumbiță aflată lângă chilia lui, apoi s-a întors la locul său. Mâhnit, el s-a întrebat dacă nu cumva se pregătește o prigoană asupra Bisericii. Două zile mai târziu a văzut același balaur întorcându-se, punându-și capul sub picioarele sfântului și crăpând, iar porumbița a ieșit vie din pântecele lui. Deșteptându-se, Avramie a strigat-o pe Maria prin ferestruică și, negăsind-o, a înțeles că vedenia se referea la ea.
Doi ani s-a rugat neîncetat pentru nepoata lui, până ce a aflat, prin cineva, unde se afla. S-a îmbrăcat atunci în haine ostășești, și-a acoperit fața cu o căciulă înaltă, a luat un galben de aur și, încălecând pe cal, a mers la casa de oaspeți unde locuia Maria, cerând gazdei să i-o arate, ca pentru desfrânare. Gazda, crezând că e un simplu client, i-a adus-o. Când Maria, îmbrățișându-l, i-a sărutat grumazul, a simțit mirosul curat al trupului lui chinuit de nevoințe și a suspinat, aducându-și aminte de viața ei de odinioară. Avramie, ca să nu fie recunoscut, a cerut gazdei o cină, mâncând carne și bând vin pentru prima oară după cincizeci de ani de post aspru, numai pentru a-și putea duce misiunea la capăt.
Rămas singur cu ea în odaie, i-a luat mâinile și, lepădând căciula, i-a descoperit plângând cine este: “Fiica mea, Maria, nu mă cunoști pe mine? Nu sunt eu acela care te-am crescut?” A mângâiat-o, spunându-i că el însuși va răspunde lui Dumnezeu pentru păcatul ei, și a îndemnat-o să se întoarcă. Maria, rușinată, dar înduplecată de dragostea lui, a acceptat, lăsând acolo tot aurul și hainele ei de desfrânare, căci, i-a spus unchiul ei, “acestea sunt ale vrăjmașului.” A pus-o pe cal și a mers înaintea ei pe jos, bucurându-se ca un păstor care și-a aflat oaia pierdută. Ajunși la chilii, a închis-o pe Maria în chilia lui cea dintâi, iar el s-a mutat în chilia în care locuise ea, ca ultimă pecete a smereniei sale. Maria s-a îmbrăcat în haină de păr și s-a pocăit cu atâta râvnă, în lacrimi și nevoințe, încât a primit de la Dumnezeu darul de a tămădui neputințele celor care veneau la ea.
Fericitul Avramie a mai trăit încă zece ani, bucurându-se de pocăința deplină a nepoatei sale, și a adormit întru Domnul la șaptezeci de ani. La înmormântarea lui s-a adunat aproape toată cetatea, iar bolnavii care se apropiau de trupul lui câștigau tămăduire. Mielușeaua lui Hristos, Maria, a mai viețuit cinci ani după moartea unchiului ei, în post aspru și lacrimi neîncetate, cei care treceau noaptea pe acolo auzind adesea glasul plângerii și rugăciunii ei, până ce, pocăindu-se desăvârșit, s-a mutat și ea cu pace la Domnul.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Avramie, duhul tău.