Sfânta Cuvioasă Muceniță Anastasia Romana
Sfânta Anastasia s-a născut la Roma, dintr-o familie de neam ales, dar a rămas orfană de ambii părinți la vârsta de numai trei ani, în vremea împărăților păgâni Decius și Valerian. Ca orfană, a fost luată spre creștere de stareța unei mici obști de fecioare creștine, care viețuia ascunsă printre livezi și grădini în apropierea Romei, o călugăriță îmbunătățită cu numele de Sofia. Sub purtarea de grijă a acesteia, Anastasia a deprins din pruncie frica de Dumnezeu, rugăciunea neîncetată și supunerea, crescând în scurtă vreme mai presus decât toate celelalte tinere de o seamă cu ea, atât prin frumusețea sufletului, cât și prin frumusețea trupului.
După șaptesprezece ani petrecuți în nevoință monahală, vestea despre Anastasia ajunsese cunoscută în toată vecinătatea Romei, creștinilor pentru asceza ei aleasă, iar păgânilor pentru frumusețea ei trupească, astfel încât mulți o ceruseră în căsătorie, fără ca ea să primească vreodată să se lepede de viața închinată lui Hristos. Pe vremea aceea se pornise din nou prigoana cea mare împotriva creștinilor, iar guvernatorul Romei, pe nume Probus, aflând de frumusețea fecioarei, a trimis ostași înarmați la mănăstirea în care viețuia, cu poruncă să o aducă înaintea sa.
Adusă la judecată, Anastasia a mărturisit deschis credința ei în Hristos, refuzând cu hotărâre îndemnurile dregătorului de a se căsători și de a se închina zeilor păgâni pentru a nu-și pierde frumusețea în zadar, răspunzându-i că viața și veselia ei era numai Domnul Iisus Hristos, pentru care era pregătită să moară de sute de ori, dacă ar fi fost cu putință. Pentru această neclintire în credință, Probus a poruncit ca fecioara să fie bătută peste obraz, cu veșmintele sfâșiate, afumată cu fum înecăcios de pucioasă, bătută cu toiege și zdrobită pe roată, fără ca ea să încetneze nicio clipă a-L mărturisi pe Hristos înaintea celor de față.
Văzând cruzimea nemăsurată la care era supusă tânăra, mulțimea adunată la priveliște a început să murmure împotriva dregătorului, iar mulți dintre cei prezenți s-au lepădat de idoli, primind botezul creștin chiar acolo. Mâniat de această întorsătură, Probus a poruncit ca Anastasia să fie dusă afară din cetate și să i se taie capul cu sabia, primind astfel cununa cea neveștejită a muceniciei. Înștiințată de un înger al Domnului, stareța Sofia a venit împreună cu alți creștini și a luat trupul mucenicei, îngropându-l cu toată cinstea. Părți din sfintele ei moaște se află astăzi la mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos și la Lavra Alexandru Nevski din Sankt Petersburg.
Tropar, glasul al 4-lea: Mielușeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc, și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Avramie și Maria, nepoata sa
Fericitul Avramie s-a născut din părinți creștini în regiunea Edessei, din Mesopotamia, la sfârșitul secolului al III-lea, și din tinerețe se îndeletnicea cu treburile bisericii, ascultând și învățând cu multă râvnă dumnezeieștile Scripturi. Părinții lui, neavând alți fii și iubindu-l foarte mult, l-au îndemnat stăruitor să se căsătorească, iar el, supunându-se în cele din urmă voinței lor, a primit nunta împotriva propriei dorințe. Dar în a șaptea zi după nuntă, pe când ședea în casă alături de soția sa, a răsărit deodată în inima lui, ca o lumină, dorul după Dumnezeu, și, sculându-se fără să spună nimănui nimic, a părăsit casa și pe toți ai casei, retrăgându-se într-o chilie izolată, unde a rămas în post aspru și rugăciune neîncetată.
Aflând de un loc plin de idoli aflat lângă muntele Libanului, Cuviosul s-a dus acolo cu gândul de a propovădui pe Hristos locuitorilor lui, iar aceștia, închinători la idoli, l-au prins, l-au îngropat în țărână și l-au izgonit cu bătaie din partea locului. Întâmplându-se însă ca acei păgâni să fie apăsați nemilos de strângătorii dărilor împărătești, Avramie, milostivindu-se de ei, a plătit el însuși acele dări, scăpându-i astfel de bătăile la care erau supuși. Văzând o asemenea iubire de oameni, sătenii s-au minunat și au primit cu toții credința creștină, zidind biserică și silindu-l pe Cuviosul Avramie să le fie preot. El a păstorit acea biserică timp de trei ani, învățându-i cum să cunoască pe Dumnezeu, în vreme ce unii dintre cei mai înrăiți îl mai băteau încă cu bețe, ca pe o piatră neînsuflețită, aruncându-l la pământ; cu toate acestea, Cuviosul nu a încetat să-i povățuiască spre buna cinstire de Dumnezeu, întărindu-i deplin în credință înainte de a se reîntoarce la liniștea chiliei sale.
Fratele său după trup avea o singură fiică, pe nume Maria, care a rămas orfană de tată la șapte ani. Cuviosul Avramie a luat-o spre creștere, așezând-o într-o chilie vecină cu a sa, despărțită printr-o ferestruică prin care îi dădea învățătură de psaltire și de cărți sfinte, copila petrecând monahicește, în post, în rugăciuni și în toate nevoințele vieții călugărești, până la vârsta de douăzeci de ani. Atunci însă, ispitită de un monah desfrânat care îl vizita pe Cuvios, Maria a cădut în păcat, iar deznădejdea ce a urmat a împins-o să fugă într-o cetate vecină, unde s-a dedat vreme de doi ani vieții de desfrânare.
Aflând prin descoperire dumnezeiască unde se afla nepoata sa, Cuviosul Avramie, fără să mai stea la îndoială, s-a îmbrăcat în haine ostășești, a încălecat pe un cal și, ascunzându-și identitatea, a mers la casa de desfrânare unde se afla Maria, pretinzând că dorește să se bucure de frumusețea ei, lucru pentru care a mâncat carne și a băut vin pentru prima oară după cincizeci de ani de post aspru. Odată rămas singur cu ea, i-a descoperit cine este, mângâind-o cu blândețe și încredințând-o că mila lui Dumnezeu este nemărginită, singurul păcat de neiertat fiind deznădejdea. A adus-o astfel înapoi la chilia ei, unde Maria s-a pocăit cu multe lacrimi, ajungând în scurtă vreme să facă mari minuni prin rugăciunile ei.
Fericitul Avramie a mai trăit încă zece ani, văzând cu bucurie pocăința deplină a nepoatei sale, și a adormit întru Domnul la șaptezeci de ani, cetatea întreagă adunându-se la înmormântarea lui, iar bolnavii care se apropiau de trupul său câștigau tămăduire. Mielușeaua lui Hristos, Maria, a viețuit alți cinci ani după mutarea unchiului ei, în post aspru și lacrimi neîncetate, mutându-se la rândul ei cu pace către Domnul.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Avramie, duhul tău.