Sfinții Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul și Narcis, din cei șaptezeci
Sfinții Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul și Narcis se numără între cei șaptezeci de ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos, pomeniți de Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa. Biserica îi cinstește astăzi nu atât pentru osteneala lor din timpul vieții pământești a Domnului, cât mai ales pentru lupta lor neîncetată pentru întărirea credinței, după mutarea la cele veșnice a Sfinților Apostoli celor doisprezece. Cei șase sunt consemnați chiar în Sfânta Scriptură, lucrând împreună cu Sfântul Apostol Pavel la întemeierea Bisericii din Roma, unde apostolul îi pomenește cu cinste în Epistola către Romani.
Sfântul Stahie a fost așezat episcop în Bizanț de către Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, ridicând împreună cu el o biserică în Arghiropoli și adunând în jurul său mulțime de credincioși cărora le tâlcuia mântuitoarea învățătură a lui Hristos. A păstorit cu osârdie șaisprezece ani, după care s-a mutat cu pace la Domnul. Tot de Sfântul Apostol Andrei a fost pus episcop și Sfântul Amplie, în cetatea Diospoli, unde, propovăduind pe Hristos și dărâmând idolii, a stârnit asupra lui mânia iudeilor și a elinilor, care l-au ucis, împletindu-i astfel cunună mucenicească. Tot de Sfântul Andrei a fost pus episcop și Sfântul Urban, în părțile Macedoniei, încheindu-și și el viața prin moarte mucenicească pentru Hristos.
Sfântul Narcis a păstorit ca episcop al Atenei, fiind hirotonit de Apostolul Filip, Sfântul Apelie a fost episcop la Heracleea, iar Sfântul Aristobul, fratele Sfântului Apostol Varnava, a propovăduit Evanghelia până în îndepărtata Britanie, fiecare dintre ei aducând la dreapta credință mulțime de popoare prin cuvântul și prin pilda vieții lor. După multe osteneli și nevoințe purtate pentru semănarea cuvântului lui Dumnezeu până la marginile lumii cunoscute pe atunci, toți acești înțelepți apostoli și-au dat sufletele lor binecuvântate în mâinile Domnului, fiind primiți în ceata sfinților purtători de Dumnezeu.
Tropar, glasul al 3-lea: Sfinților Apostoli, rugați pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.
Sfântul Mucenic Epimah
Sfântul Mucenic Epimah era de neam din Egipt, din părinți creștini, și încă din tinerețe a îndrăgit pe Dumnezeu cu toată inima, dorind să-I slujească numai Lui. Pentru aceasta s-a retras în pustie, urmând pilda Sfântului Ioan Botezătorul, și a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului, nevoindu-se în singurătate desăvârșită. Neavând niciun părinte duhovnicesc care să-l povățuiască la viața pustnicească, Epimah era călăuzit numai de Duhul lui Dumnezeu, iar dragostea cea către Dumnezeu îi era singurul dascăl, învățându-l toată fapta cea bună, așa cum aceeași dragoste a învățat și pe sfinții apostoli să lase toate spre a-I urma lui Hristos, și pe sfinții mucenici să pătimească pentru El cu osârdie.
Petrecând astfel ani îndelungați în nevoința pustniciei, Sfântul Epimah a aflat că în Alexandria creștinii erau supuși la chinuri cumplite din partea păgânilor, mulți temându-se și fugind prin munți, în vreme ce alții cădeau cu totul din credință. Aprins de râvnă dumnezeiască, a lăsat pustia și s-a dus în Alexandria, voind să pătimească până la sânge pentru mărturisirea lui Hristos. Văzând în cetate fărădelegea celor închinători la idoli și necinstirea sfințeniei lui Dumnezeu prin jertfele lor, a intrat cu îndrăzneală în capiștea idolească, în chiar vremea unui praznic păgânesc, a răsturnat jertfele și a trântit la pământ idolii, sfărâmându-i.
Pentru aceasta a fost prins și dus înaintea ighemonului Apelian. Văzându-l pe acesta șezând la judecată și chinuind creștini, Epimah, aprins de râvnă, s-a repezit asupra lui cu inima bărbătească, vrând să-l ucidă, și numai cei din preajma ighemonului l-au putut opri. Mirat de o asemenea îndrăzneală, Apelian a poruncit să fie aruncat în temniță, până va hotărî cu ce chinuri să-l piardă. Acolo, printre mulți alți credincioși închiși pentru mărturisirea lui Hristos, Epimah îi întărea pe toți cu cuvântul său plin de Duhul Sfânt, încât niciunul dintre ei nu s-a mai înfricoșat, ci toți și-au vărsat cu sârguință sângele pentru Dumnezeu.
În cele din urmă, l-au scos la chinuri cumplite și pe Sfântul Epimah, nu numai pentru credința lui în Hristos, ci și pentru tulburarea pe care o adusese praznicului păgân, și mai cu seamă pentru că îndrăznise să se ridice asupra ighemonului ca să-l ucidă. L-au spânzurat și l-au strujit cu bare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, zdrobindu-i oasele. În mijlocul acelor chinuri, el zicea: “Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu sulița și adăpat cu oțet, oare să nu mă fac și eu părtaș patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decât acestea pe care mi le dați. Dați-mi palme, scuipați asupra mea, puneți cunună de spini pe capul meu, dați-mi trestii în mâini și cu fiere să mă adăpați; tot trupul meu o rană să-l faceți, pe cruce să mă pironiți și cu sulițe să mă împungeți. Acestea toate le-a răbdat Domnul meu, pe acestea și eu voiesc să le rabd.”
În timp ce sângele lui se vărsa sub privirile mulțimii adunate, o picătură a căzut în ochiul bolnav de albeață al unei femei care plângea privind la pătimirea lui, iar ochiul i s-a tămăduit pe loc, căpătându-și din nou vederea, la fel ca celălalt. Femeia, văzând minunea, a strigat cu glas mare: “Mare este Dumnezeul pe Care pătimitorul acesta îl mărturisește!” După aceasta, Sfântul Epimah a primit sfârșitul muceniciei sale prin tăierea capului, dându-și sufletul în mâinile Domnului pentru Care a pătimit.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicul Tău, Doamne, Epimah, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.