Sfinții Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul și Narcis, din cei șaptezeci
Sfinții Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul și Narcis se numără între cei șaptezeci de ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos, pomeniți de Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa. Biserica îi cinstește astăzi nu atât pentru osteneala lor din timpul vieții pământești a Domnului, cât mai ales pentru lupta lor neîncetată pentru întărirea credinței, după mutarea la cele veșnice a Sfinților Apostoli celor doisprezece. Cei șase sunt consemnați chiar în Sfânta Scriptură, lucrând împreună cu Sfântul Apostol Pavel la întemeierea Bisericii din Roma, unde apostolul îi pomenește cu cinste în Epistola către Romani.
Sfântul Stahie a fost așezat episcop în Bizanț de către Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, ridicând împreună cu el o biserică în Arghiropoli și adunând în jurul său mulțime de credincioși cărora le tâlcuia mântuitoarea învățătură a lui Hristos. A păstorit cu osârdie șaisprezece ani, după care s-a mutat cu pace la Domnul. Tot de Sfântul Apostol Andrei au fost puși episcopi și Sfinții Amplie și Urban, primul în cetatea Odisopole, cunoscută astăzi sub numele de Varna, iar al doilea în părțile Macedoniei, amândoi încheindu-și viața prin moarte mucenicească pentru Hristos.
Sfântul Narcis a păstorit ca episcop al Atenei, Sfântul Apelie a fost episcop la Heracleea, iar Sfântul Aristobul a propovăduit Evanghelia până în îndepărtata Britanie, fiecare dintre ei aducând la dreapta credință mulțime de popoare prin cuvântul și prin pilda vieții lor. După multe osteneli și nevoințe purtate pentru semănarea cuvântului lui Dumnezeu până la marginile lumii cunoscute pe atunci, toți acești înțelepți apostoli și-au dat sufletele lor binecuvântate în mâinile Domnului, fiind primiți în ceata sfinților purtători de Dumnezeu.
Tropar, glasul al 3-lea: Sfinților Apostoli, rugați pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.
Sfântul Mucenic Epimah
Sfântul Mucenic Epimah era de neam din Egipt, din părinți creștini, și încă din tinerețe a îndrăgit pe Dumnezeu cu toată inima, dorind să-I slujească numai Lui. Pentru aceasta s-a retras în pustie, urmând pilda Sfântului Ioan Botezătorul, și a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului, nevoindu-se în singurătate desăvârșită. Neavând niciun părinte duhovnicesc care să-l povățuiască la viața pustnicească, Epimah era călăuzit numai de Duhul lui Dumnezeu, iar dragostea cea către Dumnezeu îi era singurul dascăl, învățându-l toată fapta cea bună, așa cum aceeași dragoste a învățat și pe sfinții apostoli să lase toate spre a-I urma lui Hristos, și pe sfinții mucenici să pătimească pentru El cu osârdie.
Petrecând astfel ani îndelungați în nevoința pustniciei, Sfântul Epimah a aflat că în Alexandria creștinii erau supuși la chinuri cumplite din partea păgânilor, mulți temându-se și fugind prin munți, în vreme ce alții cădeau cu totul din credință. Aprins de râvnă dumnezeiască, a lăsat pustia și s-a dus în Alexandria, voind să-i întărească pe creștini prin cuvântul și prin pilda sa, până la a-și vărsa și el sângele pentru mărturisirea lui Hristos. Cuvintele lui au întărit atât de mult pe credincioși, încât niciunul dintre cei pe care i-a îndemnat nu s-a mai înfricoșat de chinuri, ci toți și-au dat sufletele pentru Hristos cu sârguință.
În cele din urmă, l-au scos la chinuri și pe Sfântul Epimah, nu numai pentru credința lui în Hristos, ci și pentru tulburarea pe care o adusese în mijlocul unui praznic păgân, îndrăznind să se ridice împotriva ighemonului care prigonea creștinii. L-au spânzurat și l-au strujit cu bare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, sfărâmându-i oasele, iar el, în mijlocul acelor chinuri groaznice, mărturisea cu bucurie că dorește să se facă părtaș patimilor lui Hristos, asemenea Celui care a fost răstignit, împuns cu sulița și adăpat cu oțet pentru mântuirea lumii. În timp ce sângele lui se vărsa sub privirile mulțimii adunate, o picătură a căzut din întâmplare în ochiul bolnav al unei femei care plângea privind la pătimirea lui, iar ochiul i s-a tămăduit pe loc, căpătându-și din nou vederea. Văzând această minune, femeia a strigat cu glas mare despre măreția Dumnezeului pe care mucenicul Îl mărturisea, iar Sfântul Epimah, după ce a răbdat astfel chinurile până la capăt, a primit sfârșitul muceniciei sale prin tăierea capului.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicul Tău, Doamne, Epimah, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.