Sfinții Cuvioși Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu
Sfinții Cuvioși Daniil și Misail s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părțile Olteniei, fiind amândoi, încă din tinerețe, iubitori de nevoință pentru Dumnezeu și plini de o fierbinte dragoste către Mântuitorul Hristos și către Preacurata Sa Maică. Ascultând de cuvântul Domnului care chema pe oricine să se lepede de sine și să își ia crucea pentru a-I urma, au lăsat casa părintească, rudele și prietenii și au intrat ca frați în obștea Mănăstirii Cozia, viețuind acolo în ascultare și smerenie, urmând pilda Fiului lui Dumnezeu, Cel ascultător Tatălui până la moartea pe cruce. Pregătiți din vreme prin post, rugăciune, ascultare și citirea Sfintelor Scripturi, au ajuns să cunoască Psaltirea pe de rost. Cuviosul Daniil a fost învrednicit cu vremea de harul preoției, devenind un duhovnic respectat în mănăstire, la care se spovedeau mulți credincioși, printre care și Cuviosul Misail, care i-a devenit ucenic duhovnicesc.
Dorind o împlinire duhovnicească și mai înaltă și arzând de dragoste dumnezeiască, cei doi au hotărât să părăsească viața de obște și să se retragă în pustnicie. Cu binecuvântarea starețului lor, au mers dincolo de Turnul lui Traian, în ținuturile Muntelui Cozia, unde și-au săpat cu mâinile lor chilii în stânca muntelui, lângă izvoarele de apă ale pădurii liniștite. Multe au fost ispitele care i-au încercat acolo, dar niciuna nu a biruit setea lor de rugăciune, de liniște și de osteneală duhovnicească. Cu vremea, sub acoperământul Maicii Domnului, în jurul lor s-a adunat o mică obște de frați nevoitori, statornici în rugăciunea neîncetată, în privegheri, post și citirea cărților de folos sufletesc, pentru care cei doi cuvioși au ridicat o biserică de lemn în cinstea Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul Daniil a ajuns duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiție, și sihaștrii Neofit și Meletie.
Spre sfârșitul vieții, Cuviosul Daniil a pregătit alți călugări pentru viața pustnicească și l-a încredințat pe Cuviosul Misail ca urmaș al lucrării sale duhovnicești. După trecerea lor la cele veșnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, moaștele lor au fost îngropate lângă altarul bisericii de lemn pe care o ridicaseră. Mai târziu, în anul 1676, mitropolitul Varlaam al Țării Românești a construit o biserică nouă, de piatră, la schitul lor, și a așezat sfintele lor moaște la temelia altarului. Astfel, cei doi cuvioși au rămas cunoscuți ca purtători de daruri duhovnicești și luminători prin viața lor curată, devenind întemeietorii Schitului, mai apoi Mănăstirii Turnu de pe Muntele Coziei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea lor în ședința din 25 februarie 2016, stabilind ziua de 5 octombrie ca zi de prăznuire.
Tropar, glasul 1: Dascăli ai rugăciunii neîncetate și ai luptelor duhovnicești v-ați arătat, Cuvioșilor Daniil și Misail, că de iubirea Mântuitorului Hristos nedespărțiți fiind, cu apostolească râvnă Preasfintei Treimi ați slujit cu osârdie, în peșteri nevoindu-vă. Pentru aceasta, cerem cu smerenie: rugați-vă, să se mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Muceniță Haritina
Sfânta Muceniță Haritina a rămas orfană din copilărie și a fost crescută ca pe propria sa fiică de către creștinul Claudiu, supranumit cel Pios, care a îngrijit-o cu evlavie deosebită. Copila era smerită și sensibilă, dar avea o credință neclintită, studiind ziua și noaptea poruncile lui Dumnezeu și dorind să își petreacă viața în feciorie, ca o adevărată mireasă a lui Hristos. Crescând în casa lui Claudiu, Haritina a întors la credința creștină pe mulți dintre elinii din preajma ei, fapt care a atras curând atenția autorităților păgâne.
Pe vremea împăratului Dioclețian, când prigoana împotriva creștinilor se înteise mai aprig asupra celor cu viață sfântă, Haritina a fost pârâtă comitelui Domițian, fiind acuzată de credința ei și de convertirea altora la Hristos. Comitele a poruncit lui Claudiu să o aducă înaintea sa, iar acesta, primind porunca, a plâns cu amar, neputând să se împotrivească puterii dregătorului. Când soldații au venit să o ia, Claudiu a încercat să o țină în brațe, dar Haritina l-a mângâiat cu blândețe, spunându-i că va fi jertfă bineprimită lui Dumnezeu pentru păcatele amândurora. Smulsă cu forța din brațele lui, ea l-a îndemnat să o pomenească la judecata cerească, atunci când va sta înaintea lui Hristos în ceata mucenițelor.
Adusă înaintea judecătorului, Haritina a fost supusă la chinuri grele pentru a o face să se lepede de credință. I s-a tuns părul, dar acesta i-a crescut la loc, mai frumos ca înainte, lucru care a mâniat și mai tare pe judecător. I s-a ars capul cu cărbuni aprinși și trupul cu oțet, dar sfânta răbda cu rugăciune neîncetată, cerând ajutorul lui Hristos. A urmat înfingerea țepușelor de fier și arderea coastelor, după care a fost legată cu o piatră de gât și aruncată în mare, dar piatra s-a desprins, iar ea a mers pe valuri ca pe uscat, ieșind nevătămată la mal. Judecătorul, rușinat și înfuriat, a socotit-o vrăjitoare și a poruncit să fie legată pe o roată cu cuțite, sub care se aprinsese focul; roata însă a rămas nemișcată, cărbunii s-au stins, iar un înger al Domnului a păzit-o nevătămată. I-au scos apoi unghiile și dinții, dar sfânta a răbdat totul cu bărbăție neclintită. Văzând neputința tuturor chinurilor de a o îngenunchea, judecătorul a hotărât în cele din urmă să-i necinstească fecioria, dar Haritina s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să-i ia sufletul mai înainte de a îngădui aceasta, iar rugăciunea i-a fost ascultată: a primit moartea mucenicească înainte de a fi supusă acelei rușini. Trupul ei a fost îngropat creștinește de către Claudiu, cel care o crescuse cu dragoste de copil.
Tropar, glasul al 4-lea: Mielușeaua Ta, Iisuse, Haritina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.