Sfinții Mari Mucenici Serghie și Vah
Sfinții Mari Mucenici Serghie și Vah erau de neam roman, mari senatori și cei dintâi nobili de la curtea împăratului Maximian, care îi iubea mult și îi cinstea pentru priceperea și vitejia lor în războaie, precum și pentru credincioșia cu care îi slujeau. Niciun om nu se putea apropia de împărat și nu putea cere ceva de la el decât numai prin acești sfetnici de încredere, atât de mare era cinstea pe care o aveau. Cei doi nu așteptau însă răsplata de la împăratul cel pământesc, ci de la Împăratul ceresc, căci credeau în taină în Domnul Iisus Hristos, sârguindu-se să Îi placă prin viața lor curată, tăinuindu-și credința din pricina mâniei neîmblânzite a lui Maximian împotriva creștinilor.
Fiind pârâți la împărat din invidie, că se închină lui Hristos și se leapădă de zeii Romei, au fost puși la încercare: când Maximian a mers cu toată curtea în capiștea idolului Die, ca să aducă jertfe, Serghie și Vah au rămas afară, rugându-se în taină adevăratului Dumnezeu. Văzând aceasta, împăratul a poruncit să fie aduși cu sila și siliți să se închine idolului și să mănânce din cele jertfite, dar ei au mărturisit cu îndrăzneală: "Avem în cer un Dumnezeu care nu minte, un Dumnezeu adevărat și viu, și Aceluia ne închinăm". Drept pedeapsă, le-au fost luate brâiele și semnele lor de dregătorie, au fost îmbrăcați cu veșminte femeiești și purtați cu cercuri de fier pe grumaz prin mijlocul cetății, spre batjocura mulțimii. Încercând să îi întoarcă de la Hristos prin promisiunea recâștigării rangului și privilegiilor, Maximian nu a reușit nimic, căci cei doi nu voiau să cadă din dragostea lui Dumnezeu pentru bunătățile cele vremelnice.
Au fost trimiși, în lanțuri, la ighemonul Antioh din ținuturile Răsăritului, cel pe care ei înșiși îl ridicaseră la acea dregătorie prin mijlocirea lor pe lângă Maximian, ca să fie chinuiți departe de privirea împăratului. Pe drum, în toiul nopții, li s-a arătat îngerul Domnului, întărindu-i pentru nevoința care îi aștepta. Au ajuns astfel în cetatea Varvalisa, de pe malurile Eufratului, nu departe de Antiohia Siriei, unde Antioh a primit de la Maximian o scrisoare prin care îi poruncea să-i silească pe cei doi să se lepede, iar de nu, să-i piardă cu moarte de sabie.
Acolo, Sfântul Vah a fost bătut fără milă multă vreme, până i-a căzut carnea de pe oase și i-a fost despicat pântecele, dându-și astfel sufletul în mâinile Domnului. Sfântul Serghie, aflând în temnița sa de moartea prietenului, plângea cu amar pentru despărțirea lor, tânguindu-se că nu vor mai putea cânta împreună frumusețea vieții frățești. În noaptea următoare, Vah i s-a arătat lui Serghie într-o lumină cerească strălucitoare, mângâindu-l și vestindu-i răsplata pregătită în ceruri, întărindu-l pentru nevoința muceniciei care îl aștepta. Serghie s-a bucurat mult de această arătare și a cântat lui Dumnezeu cu inima plină de pace.
A fost apoi încălțat cu încălțăminte de fier având piroane lungi și ascuțite, care i-au străpuns tălpile, și silit să alerge înaintea caretei ighemonului spre cetatea Tetrapirghia. Aruncat în temniță, îngerul Domnului i-a vindecat picioarele peste noapte, spre uimirea călăului, care l-a socotit vrăjitor. A fost dus mai departe spre Rosafa, unde, la judecată, fiind silit din nou să se închine idolilor și neprimind aceasta, a fost osândit la moarte. Dus afară din cetate, și-a cerut voie să se roage, iar după rugăciune îndelungată a auzit un glas dumnezeiesc chemându-l, și cu bucurie și-a aplecat capul sub sabie, primind cununa muceniciei.
Trupul său a fost îngropat de credincioșii locului, iar când unii din cetatea Sur au vrut să-i ia moaștele pe ascuns, din mormânt a izbucnit o flacără înaltă până la cer, semn că sfântul nu voia să se despartă de locul mucenicei sale. Mai târziu s-a zidit la Rosafa o biserică în cinstea lui, unde au fost mutate cu mare cinste moaștele sale nestricate, adunându-se cu acel prilej cincisprezece episcopi din cetățile dimprejur. Moaștele Sfinților Serghie și Vah au fost aduse în Țara Românească de domnitorul Neagoe Basarab și depuse la Mănăstirea Curtea de Argeș, iar mai târziu, în 1949, au fost strămutate la Catedrala mitropolitană "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie" din Craiova, fiind cinstiți ca ocrotitori ai Olteniei.
Tropar, glasul al 4-lea: Pe cei ce nu au fost frați după trup, pe aceștia harul dumnezeiesc a cugeta frățește până la sânge i-a făcut, pe Serghie și Vah, cinstita și credincioasa doime; fără de arme și fără de haine, în locul nevoinței, pe vrăjmașul l-au biruit, iar acum se roagă neîncetat pentru sufletele noastre.
Sfinții Mucenici Iulian preotul, Chesarie diaconul și Polihronie
Sfinții Mucenici Iulian preotul și Chesarie diaconul au pătimit pentru Hristos în vremea împăratului Claudiu, care, ucigându-și chiar pe maica sa din pricina credinței ei în Hristos, nu mai avea milă de creștini. Chesarie diaconul, ajuns din Africa în satul Tarachini din Italia, a văzut acolo spurcatele jertfe aduse zeilor păgâni, pe care le-a scuipat și le-a călcat în picioare. A fost prins și aruncat în temniță, ținut trei zile fără hrană, apoi dat la proconsul, care l-a trimis legat, târât de slujitori înaintea carului dregătorului, până la capiștea lui Apollo. Acolo, făcându-și sfântul rugăciunea, îndată capiștea s-a prăbușit din temelie, fiind înăuntru preotul cel mare al idolilor și mulți alții.
Văzând această minune, Leontie Ipatul (consulul) a căzut la picioarele sfântului și, crezând în Hristos, s-a botezat înaintea tuturor. Preotul Iulian a venit și l-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar consulul și-a dat îndată sufletul în mâna lui Dumnezeu, precum el însuși dorise prin rugăciunea sfântului.
Văzând cele întâmplate, căpetenia Loxorie i-a prins pe preotul Iulian și pe Chesarie diaconul și a poruncit să fie puși în saci și aruncați în mare. Iar sfinții i-au grăit: "Noi, o Loxorie, vom fi aruncați în mare, iar tu, mușcat fiind de un șarpe rău, îți vei lepăda sufletul cu rea moarte". Așa s-a și întâmplat: după două zile, umblând Loxorie pe lângă mare, s-a încolăcit peste el un șarpe foarte mare, zdrobindu-i toate mădularele, încât abia mai putea să răsufle, fiind o priveliște de jale pentru toți cei care îl vedeau zăcând umflat; după puțină vreme și-a dat sufletul.
Trupurile sfinților, scoase din mare prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au fost primite, printr-o vedenie, de preotul Eusebiu și de Felix, care au trecut chiar pe lângă locul unde zăcea nenorocitul Loxorie, văzându-l cum se tânguia în chinurile sale. Fiul lui Leontie, cel botezat mai înainte, a îngropat moaștele sfinților lângă cetate, dar le-a tăiat capetele și le-a dat pe râu. Atunci Cuart, preotul din cetatea Capua, povățuit de un înger al lui Dumnezeu, a mers și a luat moaștele lui Eusebiu și ale lui Felix, așezându-le într-un loc cucernic.
Tot în aceeași zi este pomenit Sfântul Mucenic Polihronie, care s-a născut în provincia Gamfanita (Ganifavita), fiind fiul plugarului Vardenie (Vardanie). Din copilărie a dat semne de înțelepciune și înfrânare, iar odată, fiindu-le apa departe de casă, prin rugăciunea lui a izvorât o fântână în curtea tatălui său. Ajungând în vârstă, s-a angajat la cules de vie, mergând până la Constantinopol, unde lucra alături de ceilalți, dar gusta hrană și apă doar la două sau trei zile. Stăpânul viei, minunându-se de virtutea lui, i-a dăruit o sumă de aur și l-a trimis acasă să se roage pentru el. Cu acel aur, Polihronie a ridicat o biserică. Aflându-se apoi la Sinodul de la Niceea ca citeț, s-a învrednicit cu vremea de treptele de diacon și de preot.
După moartea marelui împărat Constantin, erezia lui Arie a început să prindă rădăcini printre mulți, iar Polihronie, ținând tare dreapta credință, se silea neîncetat să o întărească și să o răspândească. Din această pricină, ereticii, mistuiți de pizmă, l-au aflat pe sfânt stând la altar și, năpustindu-se fără veste asupra lui, l-au înjunghiat și l-au tăiat cu săbiile, amestecându-i sângele cu Sfintele Taine pe care tocmai le slujea, trimițându-l astfel, fără voia lor, ca o jertfă sfântă lui Dumnezeu.