Sfânta Cuvioasă Pelaghia
Sfânta Cuvioasă Pelaghia a trăit în veacul al V-lea și era cunoscută în toată Antiohia ca o vestită comediantă a teatrului cetății, primind de la părinți numele Pelaghia, dar fiind poreclită de cetățeni Margareta, pentru mărgăritarele și celelalte podoabe scumpe cu care își împodobea frumusețea. Ducea o viață de plăcere și desfrânare, fiind atât de frumoasă încât mulțimile nu se săturau privind-o, înainte de a o cunoaște pe Hristos.
Schimbarea vieții sale a venit printr-o întâmplare neașteptată. Arhiepiscopul Antiohiei adunase în cetate un sobor de episcopi, iar unul dintre ei, Sfântul Non din Iliopoli, vorbea la ușa Bisericii Sfântului Mucenic Iulian, dând celor de față cuvânt de învățătură. Tocmai atunci, pe lângă biserică a trecut Margareta, înconjurată de un alai de slujitori și de tineri împodobiți, înveșmântată în haine scumpe și bijuterii de mare preț, cu capul descoperit, cum nu se cuvenea la femeile cinstite ale locului. Toți episcopii și-au întors privirile de la ea, rușinați, dar Sfântul Non a privit-o îndelung și, plângând, le-a spus celorlalți că el însuși a învățat mult de la această femeie, căci ea pune mai multă grijă să placă unor curtezani vremelnici decât pun ei grijă să placă Mirelui ceresc; a adăugat că Dumnezeu o va așeza la judecată alături de ei toți, și s-a rugat îndelung ca Domnul să nu lase pieirii o asemenea frumusețe zidită de mâinile Sale.
Câteva zile mai târziu, ascultând din nou predica Sfântului Non, de această dată despre înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, Margareta a intrat pentru prima oară într-o biserică și cuvintele l-au pătruns-o până la lacrimi. A trimis doi slujitori să afle unde găzduiește episcopul, apoi i-a scris o scrisoare în care își mărturisea păcatele și îl ruga, în numele lui Hristos care n-a disprețuit nici pe vameși, nici pe păcătoase, să n-o alunge nebotezată. A venit apoi ea însăși înaintea soborului de episcopi și a căzut la picioarele lui Non, spălându-i-le cu lacrimi și ștergându-le cu părul ei, stăruind că, de va fi lăsată nebotezată, toată vina pentru viața ei desfrânată va cădea asupra lui la judecata de obște. Non a îndemnat-o să se ridice și să-și mărturisească mai întâi păcatele, la care ea a răspuns plângând că păcatele ei sunt ca nisipul mării și marea nu ar fi de ajuns pentru a le spăla, nădăjduind totuși spre milostivirea lui Dumnezeu. Întrebată de numele ei, a răspuns că de la părinți fusese numită Pelaghia, iar cetățenii Antiohiei îi puseseră numele Margareta pentru podoabele cu care păcatele ei o înfrumusețaseră.
Sfântul Non a învățat-o credința, a botezat-o, a uns-o cu Sfântul Mir și a împărtășit-o cu Trupul și Sângele Domnului, având-o ca nașă pe diaconița Romana, care urma să o povățuiască pe calea cea bună. A treia zi, Pelaghia și-a adus toată averea și a încredințat-o lui Non, ca să fie împărțită orfanilor și celor lipsiți, jurându-l pe econom să nu oprească nimic pentru sine ori pentru Biserică din acel aur rău agonisit. Apoi și-a chemat toate slugile și slujnicele, le-a eliberat și le-a dat aur și argint din belșug, îndemnându-le să se sârguiască la rândul lor să se elibereze din robia acestei lumi deșarte, ca să se poată bucura împreună în viața cea fericută, așa cum petrecuseră împreună în cea de-acum.
În a opta zi de la botez, fiind duminică, după obiceiul celor nou botezați de a-și scoate hainele albe primite la botez, Pelaghia s-a sculat de dimineață, s-a dezbrăcat de hainele albe și s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr, luând pe deasupra o haină veche a fericitului Non. Astfel, în taină, a ieșit din cetatea Antiohiei și nimic nu s-a mai știut despre ea multă vreme. S-a retras în pustiul de la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, unde a găsit o chilie fără ușă, cu o singură ferestruică în perete, și a viețuit acolo ca un sihastru bărbat, sub numele de Pelaghie, luată de toți drept famen, necunoscută de nimeni.
Peste ani, diaconul Iacob, ucenicul lui Non, ajuns în pelerinaj la Ierusalim, a căutat-o și a vorbit cu ea prin acea ferestruică, fără s-o recunoască, atât de mult i se schimbase chipul de asprimea nevoinței. Întorcându-se mai târziu să o mai vadă, a bătut zadarnic la fereastră trei zile, fără niciun răspuns, și abia atunci a îndrăznit să forțeze intrarea, găsind-o adormită în Domnul. La vestea morții pustnicului, s-au adunat călugări din toate mănăstirile și mulțime de popor din Ierusalim, Ierihon și de pe malul Iordanului. Abia atunci, când Patriarhul Ierusalimului, venit cu mulți părinți, a început după obicei să ungă trupul cu miresme, s-a descoperit că famenul cel vestit fusese de fapt o femeie. A fost înmormântată cu cinste chiar în peștera unde s-a nevoit, aflată și astăzi pe Muntele Măslinilor.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Pelaghia, duhul tău.
Sfânta Cuvioasă Taisia
Sfânta Cuvioasă Taisia a trăit în părțile Egiptului, fiica unei femei cu obiceiuri rele, necurată și fără rușine, care și-a învățat-o pe fiica sa aceleași deprinderi păcătoase. Mama a dus-o pe Taisia într-o casă de desfrânare, dând-o în slujba Satanei ca să aducă la pieire multe suflete, înșelându-le cu frumusețea ei neobișnuită. Taisia ajunsese atât de vestită pentru frumusețea feței sale, încât mulți îi aduceau averi, aur, argint și haine scumpe pentru dragostea ei, unii pierzându-și astfel averea și ajungând la sărăcie, iar alții luptându-se între ei pentru ea până la vărsare de sânge.
Întorsătura vieții sale a venit prin lucrarea Sfântului Cuvios Pafnutie din Tebaida Egiptului, un mare nevoitor al pustiei, care, auzind despre faptele ei, s-a îmbrăcat în haine mirenești și, luând un galben, a mers la ea ca și cum ar fi fost un curtezan oarecare. Ajuns în cămara ei, i-a vorbit despre judecata lui Dumnezeu și despre răspunderea pentru sufletele pe care le-a pierdut prin păcatele ei. Taisia, umilindu-se, a căzut la picioarele lui, cerând doar câteva ceasuri de răgaz ca să-și rânduiască viața.
Adunându-și atunci toată averea agonisită prin păcat, a dus-o în mijlocul cetății și a ars-o înaintea întregului popor, strigând celor care au păcătuit cu ea să vină să vadă cum pier toate darurile lor. Pafnutie a dus-o apoi la o mănăstire de fecioare, unde a fost închisă într-o chilie mică, cu ușa pironită și doar o ferestruică prin care primea puțină pâine și apă, neavând voie, din pricina păcatelor sale, nici măcar să rostească cu glas tare numele lui Dumnezeu, ci doar să zică, întorsă spre răsărit, un scurt cuvânt de rugăciune.
A petrecut astfel trei ani, plângându-și neîncetat păcatele. După acest răstimp, Pafnutie, dorind să afle dacă Dumnezeu a primit pocăința ei, a mers la Avva Antonie cel Mare, care a pus pe ucenicii săi să se roage toată noaptea pentru a li se descoperi răspunsul. Descoperirea i s-a dat lui Pavel cel Prost, căruia i s-a arătat în vedenie un pat ceresc, strălucit de mărire, păzit de trei fecioare și pregătit nu pentru Antonie, cum credea el la început, ci chiar pentru Taisia cea pocăită. Aflând aceasta, Pafnutie s-a întors la mănăstire și a scos-o pe Taisia din închisoare, încredințând-o că Dumnezeu i-a iertat păcatele. Eliberată, Taisia a mai trăit cincisprezece zile, după care a căzut într-o boală grea; zăcând trei zile, și-a dat sufletul cu pace, mutându-se în locașul ceresc pe care îl văzuse în vedenie Pavel cel Prost, pregătit pentru ea dinainte de moarte, ca semn al milostivirii lui Dumnezeu față de cei care se întorc cu adevărată zdrobire a inimii spre El.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Taisia, duhul tău.