Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu
Sfântul Apostol Iacob era fiul lui Alfeu și fratele Sfântului Apostol Matei, vameșul și evanghelistul, fiind numit "al lui Alfeu" pentru a se distinge de celălalt apostol cu același nume, fiul lui Zevedeu. Pe când Domnul Iisus Hristos viețuia cu trupul pe pământ și alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii fără de răutate și drepți, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, l-a ales și pe acest Iacob, numărându-l vrednic în ceata cea apostolică. A fost astfel unul dintre cei doisprezece apostoli, văzător cu ochii și ucenic nemijlocit al lui Hristos, martor al minunilor și învățăturilor Sale.
După Pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor, în limbi de foc, Iacob a mers la diferite neamuri și popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povățuiască și să-i aducă pe cei rătăciți la calea mântuirii. Împreună cu Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, a făcut călătorii misionare prin Iudeea, Edessa, Gaza și Eleuteropolis, vestind Evanghelia și vindecând orice fel de boală și neputință, aducând astfel mulțime de oameni la credința cea adevărată. Datorită lucrării sale neobosite, mulți păgâni din sudul Palestinei și din Egipt au crezut în Hristos, au fost zidite biserici și au fost hirotoniți preoți și episcopi pentru a păstori turmele cele nou întemeiate. Pentru roadele bogate ale propovăduirii sale, credincioșii din acele ținuturi l-au numit "dumnezeiască sămânță". Sfântul Iacob și-a încheiat lucrarea apostolească mucenicește în cetatea egipteană Ostrachina, unde a fost răstignit pe cruce de către păgâni, primind astfel cununa muceniciei pentru Hristos, Căruia I-a urmat statornic toată viața.
Tropar, glasul al 3-lea: Apostole Sfinte Iacove, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greșale sufletelor noastre.
Sfinții Cuvioși Andronic și Atanasia
Sfinții Cuvioși Andronic și Atanasia au trăit în Antiohia, în vremea împăratului Teodosie cel Mare. Andronic era lucrător în aur și argint, de bun neam și înstărit, și a luat-o de soție pe Atanasia, fiica unui alt aurar pe nume Ioan, al cărei nume înseamnă "nemurire", lucru pe care viața ei avea să îl confirme cu adevărat prin slava nepieritoare pe care a dobândit-o. Trăind cu cinste și cu evlavie, cei doi își împărțeau bogăția în trei părți: una pentru săraci, una pentru împodobirea bisericilor și doar a treia pentru nevoile casei lor. Au avut doi copii, pe fiul Ioan și pe fiica Maria, dar, după nașterea acestora, soții au început să trăiască asemenea unui frate cu o soră, tăindu-și orice plăcere trupească, îngrijind de bolnavi și dând milostenie celor lipsiți, petrecând în post și rugăciune neîncetată.
Pierderea celor doi copii, răpuși amândoi în aceeași zi de o febră mare, la doisprezece ani de la căsătoria lor, a fost o încercare grea pentru familie. Andronic s-a retras la biserica Sfântului Mucenic Iulian, unde erau înmormântați părinții lui, rămânând la rugăciune până la al șaselea ceas, vreme în care copiii lor și-au dat sufletul; aceștia au fost înmormântați cu mare alai, la care a luat parte chiar Patriarhul cetății, lângă bunicii lor, în aceeași biserică. Atanasia, neputând să se mai liniștească, a rămas lângă mormântul copiilor, plângând fără încetare, până când, la miezul nopții, i s-a arătat Sfântul Mucenic Iulian sub chipul unui călugăr, mustrând-o cu blândețe că nu îi lasă pe cei adormiți să se odihnească și îndemnând-o să plângă mai degrabă pentru păcatele proprii decât pentru copiii care acum se desfată cu bunătățile cerești alături de Hristos. Cunoscând că aceasta a fost o vedenie adevărată, Atanasia s-a întors acasă înspăimântată, a povestit totul bărbatului ei și i-a cerut să o lase la o mănăstire, ca să își plângă acolo păcatele, încredințată că Domnul, luându-le copiii, voia să îi facă pe amândoi mai buni întru slujirea Lui. Andronic a încercat-o o săptămână, dar dorința ei nu s-a clintit, ci s-a întărit tot mai mult.
Cei doi au încredințat casa și averea socrului lor și au plecat în taină spre Sfintele Locuri, închinându-se la Ierusalim, apoi îndreptându-se spre Alexandria, hotărâți să intre amândoi în viața monahală. Pe drum, la un schit, Andronic a închiriat dobitoace pentru călătorie, iar Atanasia, plângând, l-a rugat să o ia și pe ea, jurându-l pe numele Sfântului Mucenic Mina că o va lăsa într-o mănăstire de maici. Andronic a primit, și amândoi au fost binecuvântați de către părinții schitului. Acolo, Andronic a aflat de un sfânt stareț pe nume Daniil, către care a mers cu smerenie, povestindu-i toată viața lui și a soției sale. Cuviosul Daniil le-a scris o carte de încredințare la mănăstirea Tavenisiotului din Tebaida, iar Andronic a dus-o pe Atanasia acolo în taină, noaptea, așezând-o în mănăstirea de femei, unde ea a îmbrăcat chipul cel îngeresc al monahismului. Andronic s-a întors apoi la cuviosul Daniil, care l-a tuns și pe el monah, dându-i o chilie pentru o viață singuratică și liniștită, în care fericitul Andronic a petrecut doisprezece ani, nevoindu-se neîncetat în post, priveghere și rugăciune.
După acești doisprezece ani, Andronic a pornit într-un pelerinaj spre Ierusalim, la Sfintele Locuri. Pe drum, odihnindu-se sub un molift în părțile Egiptului, a întâlnit un alt pelerin monah, care, fără să-l recunoască el, era de fapt Atanasia însăși, îmbrăcată de ani buni în veșminte bărbătești și numindu-se acum Atanasie. Ea l-a recunoscut îndată pe Andronic, dar el nu a putut s-o recunoască pe ea, atât îi schimbase fața postul și înfrânarea îndelungată. S-au hotărât să călătorească împreună, sub jurământul tăcerii pe care ea îl ceruse, și, la întoarcerea de la Ierusalim, cu încuviințarea starețului Daniil, s-au așezat laolaltă într-o singură chilie, petrecând astfel alți doisprezece ani în tăcere desăvârșită, fără ca Andronic să afle vreodată cine era cu adevărat tovarășul său de nevoință, căci Atanasia se ruga neîncetat lui Dumnezeu să nu fie descoperită de soțul ei.
Abia la sfârșitul vieții, aflându-se pe moarte, Atanasia a fost împărtășită cu Sfintele Taine de către starețul Daniil, venit în grabă la chemarea lui Andronic, și i-a lăsat acestuia o scrisoare ascunsă sub căpătâi, ce trebuia citită după moarte, prin care i-a descoperit taina pe care o purtase atâția ani. Abia atunci, la pregătirea trupului pentru înmormântare, frații au aflat că "părintele Atanasie" fusese de fapt o femeie, iar Andronic, citind scrisoarea, a aflat că fusese chiar soția lui. Sfântul Andronic a trecut la cele veșnice la foarte scurtă vreme după ea, fiind binecuvântat de același stareț Daniil, care a alergat înapoi la chilia lui îndată ce a aflat că și el se stinge. După moartea celor doi, a fost o mare neînțelegere între două obști vecine din Schitul Sketis, fiecare dorind să primească spre cinstire sfintele lor moaște, dar starețul Daniil a pus capăt disputei, împlinind dorința pe care Andronic însuși o rostise: să fie îngropat alături de soția sa.
Tropar: Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule Părinte al nostru Andronic, cu postul, cu privegherea și cu rugăciunea cereștile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință.