Începutul anului bisericesc (Indictionul)
Pe 1 septembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește Începutul Indictionului, adică al anului nou bisericesc, prima zi a ciclului liturgic anual care cuprinde toate praznicele, posturile și perioadele de bucurie ale vieții creștine. Anul bisericesc începe la 1 septembrie și se încheie la 31 august, cuprinde douăsprezece luni de slujire, rugăciune și așteptare, și este în chip tainic un "an al milei Domnului."
Cuvântul indiction vine din latinescul indictio... Împăratul August a rânduit indictionul pentru adunarea dărilor: în primii cinci ani se dădea fier și aramă pentru facerea armelor ostășești (săbii, sulițe, coifuri, scuturi, zale), în următorii cinci ani argint pentru soldele ostașilor, iar în ultimii cinci ani aur pentru împodobirea idolilor lor mincinoși. La împlinirea celor cincisprezece ani, ciclul o lua de la capăt, iar noul an fiscal se deschidea la 1 septembrie, ziua în care Augustus îi biruise pe Antoniu și Cleopatra."
Sfânta Biserică a primit această zi cu un înțeles cu mult mai adânc decât cel al calendarului fiscal roman. Tradiția ebraică socotea că Dumnezeu a început crearea lumii la 1 septembrie. Mai presus de aceasta, Sfânta Tradiție mărturisește că în această zi Mântuitorul Iisus Hristos Și-a deschis lucrarea publică: intrând în sinagoga din Nazaret în zi de sâmbătă, a luat cartea Proorocului Isaia și a citit: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiti cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul cel plăcut al Domnului." Închizând cartea, a spus: "Astăzi s-a împlinit această Scriptură în urechile voastre." Prin urmare, 1 septembrie este ziua în care Hristos Însuși a vestit "anul Domnului cel bine primit," iar Biserica îl deschide în fiecare an cu slujba Tedeum-ului de mulțumire.
Tropar, glasul 2: Ziditorul a toate și Stăpânul timpurilor și al veacurilor, înțelepte Doamne, binecuvântează cununa anului nou cu bunătățile Tale și păzește în pace pe binecredincioșii tăi creștini și pe împăratul pe care l-ai rânduit, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul
Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul este monahul dobrogean care a dat lumii creștine era de la Hristos, sistemul de numerotare a anilor care ne face să spunem astăzi că suntem în veacul al XXI-lea "după Hristos." Originar din Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi, este unul din cei mai mari erudiți pe care i-a dat neamul românesc în istorie. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 8-9 iulie 2008, cu zi de prăznuire la 1 septembrie, ziua anului nou bisericesc.
S-a născut între 460 și 470 în Sciția Mică, din părinți binecredincioși, primind formarea duhovnicească în școlile și mănăstirile dobrogene. A deprins de mic atât limba greacă cât și latina, ambele la nivel de erudit complet. A călătorit în Răsărit pentru aprofundarea teologiei, iar din cauza tulburărilor monofizite a fost nevoit să treacă prin Constantinopol, ajungând apoi la Roma în anul 496. A lucrat sub ascultarea a zece papi, începând cu Anastasie al II-lea (496-498) și încheind pe vremea lui Vigiliu (537-555). La Roma a trăit tot restul vieții, primit în cel mai înalt cerc de cărturari ai timpului, fiind și profesor de Dialectică la școala din Vivarium, întemeiată de Casiodor. Casiodor însuși mărturisea despre Dionisie: "A fost în zilele noastre călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învățat în amândouă limbile, dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învățase în Cărțile Domnului." Îl mai descria pe monahul dobrogean ca fiind pătruns de "multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură," de o "castitate rară, deși vedea zilnic soțiile altora," și "blând, deși mânat de firea pătimașă a celor mânioși" în preajma lui.
La Roma, Dionisie a desfășurat o activitate imensă. A tradus din greacă în latină opere teologice fundamentale ale Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântului Chiril al Alexandriei și patriarhului Proclu al Constantinopolului, însoțind fiecare traducere de prefețe personale. A alcătuit prima colecție sistematică de canoane bisericești în latină: canoanele apostolice, ale primelor patru sinoade ecumenice și ale câtorva sinoade locale, puse în ordine rațională. Această colecție a stat la baza dreptului canonic apusean pentru secole. A tradus și vieți de sfinți la cererea unor călugări: Viața Sfântului Pahomie cel Mare, Pocăința minunată a Sfintei Taisia și Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Cea mai mare contribuție a lui Dionisie, care îi poartă numele în toate limbile lumii, este propunerea unui nou sistem de numărare a anilor. Până la el, creștinii numărau anii de la domnia lui Dioclețian (persecutorul creștinilor), ceea ce lui Dionisie i se părea nepotrivit, să lege memoria timpului de numele unui tiran. A propus în schimb să se numere anii de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, calculând el însuși că Hristos S-a născut în anul 753 de la fondarea Romei, adică "în anul 1 după Hristos." Deși în calculul lui s-a strecurat o eroare de câțiva ani, ideea în sine a fost revoluționară și toată lumea creștină a adoptat-o. De la Dionisie cel Smerit spunem astăzi "Anno Domini" și "după Hristos." Pe lângă aceasta, a fost și un desăvârșit astronom, care a alcătuit, pe la anii 525-526, tabela pascală pentru o lungă perioadă, rezolvând astfel problema calculării datei Paștilor în apus, prin preluarea calculului răsăritean. A adormit în Hristos în jurul anului 545, la Vivarium, în Italia.
Tropar, glasul 1: Ca o rază strălucitoare ce luminează toată lumea te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Dionisie, cel ce ai socotit curgerea timpului după Nașterea lui Hristos și ai făcut cunoscute rânduielile Sfinților Părinți. Pentru aceasta îți cântăm cu bucurie: Slavă Celui ce ți-a dat ție înțelepciune; Slavă Celui ce te-a binecuvântat pe tine; Slavă Celui ce lucrează prin tine sfințirea vieții noastre.
Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul
Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul este întâiul stâlpnic din istoria Bisericii, cel ce a ales să stea ani îndelungați pe o coloană, în post și rugăciune neîncetată, sub cerul liber al Siriei, devenind luminător pentru neamuri păgâne din toate părțile lumii cunoscute.
În părțile Ciliciei era un sat numit Sisan. Acolo trăiau părinții cuviosului, Susotion și Marta, creștini, cărora Dumnezeu le-a dat acest binecuvântat rod, numit Simeon la botez. Copilul creștea nu atât în învățătura cărții, cât în simplitatea și nerăutatea inimii. La treisprezece ani, pe când păzea oile tatălui său, a mers cu părinții într-o zi de duminică la biserică. Ascultând Sfânta Evanghelie, care fericea pe cei săraci, pe cei blânzi și pe cei curați cu inima, l-a întrebat pe un bătrân cinstit ce înseamnă cuvintele citite. Bătrânul, povățuit de Duhul lui Dumnezeu, l-a învățat multe ceasuri, arătându-i calea curăției și a dragostei de Dumnezeu. Simeon s-a hotărât atunci să lase totul și să-L caute pe Dumnezeu. Mulțumindu-i bătrânului, a plecat, nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus într-un loc singuratic, unde a căzut la pământ în chipul crucii, rugându-se cu plângere. Adormind, a văzut o vedenie: săpa o temelie, iar un glas îl îndemna mereu "sapă mai adânc," până a treia oară, când i s-a spus: "Este destul. Acum zidește, ostenindu-te cu stăruință."
S-a dus apoi la o mănăstire condusă de egumenul Timotei și a zăcut șapte zile la poartă, fără hrană, rugându-se să fie primit. În a opta zi, egumenul l-a primit, poruncind fraților să-l învețe rânduiala călugărească. Simeon a învățat repede toată Psaltirea și, la optsprezece ani, s-a călugărit. Postea toată săptămâna, când ceilalți frați mâncau zilnic sau la două-trei zile. Odată, luând de la fântână o funie aspră împletită din crengi de finic, și-a înfășurat cu ea tot trupul, sub haină. După zece zile, funia i-a intrat în carne, rănile au putrezit și au început să miște de viermi, iar mirosul devenise insuportabil pentru frați. Egumenul, aflând pricina, a poruncit să i se scoată cu forța haina însângerată, dezvăluind funia înfiptă adânc în trup. Simeon a răbdat totul, zicând: "Lăsați-mă ca pe un câine împuțit, că sunt vrednic de aceasta pentru păcatele mele." Întrebat de egumen ce păcate poate avea la optsprezece ani, a răspuns cu cuvântul psalmistului: "Întru fărădelegi m-am zămislit." Egumenul, minunându-se, l-a vindecat, dar l-a și mustrat să nu mai facă asemenea nevoințe peste puteri.
Temându-se ca alți frați mai slabi să nu-i urmeze pilda spre propria pierzare, egumenul l-a rugat să plece din mănăstire. Simeon a umblat prin pustie și munți, așezându-se într-o fântână uscată, plină de jivine, unde s-a rugat lui Dumnezeu. Egumenul, avertizat printr-o vedenie înfricoșătoare (o mulțime înarmată amenințând să ardă mănăstirea dacă nu-l găsesc pe "robul lui Dumnezeu, Simeon"), l-a căutat și l-a găsit, aducându-l înapoi pentru o vreme. Apoi Simeon a plecat iarăși, în taină, spre muntele de lângă satul Talanissa, unde a găsit o chilie mică, săpată în piatră, în care s-a închis trei ani, cu ușa astupată cu pietre de duhovnicul Vassos, la cererea lui, pentru un post de patruzeci de zile, după pilda lui Moise și Ilie. La sfârșitul celor patruzeci de zile, a fost găsit zăcând ca mort, cu pâinea și apa neatinse; Vassos l-a împărtășit cu Sfintele Taine și l-a hrănit ușor, întărindu-l.
După aceasta, Simeon s-a urcat pe un deal mai înalt și, ca să nu poată coborî, s-a legat cu un lanț de fier de douăzeci de coți de o piatră. Aflând despre el, Sfântul Meletie al Antiohiei l-a vizitat și i-a spus că omul se poate stăpâni și fără fier, doar cu voia și înțelegerea. Simeon s-a folosit de acest cuvânt și și-a scos singur obezile, legându-se de bunăvoie, prin înțelegere, ca rob liber al lui Hristos.
Vestea despre el s-a răspândit, și mulțimi din toate părțile ,ismailiteni și perși, armeni și iberici, ișpani, britani și italieni, au început să vină la el, aducând bolnavi și cerând tămăduiri, mângâieri și rugăciuni, iar el îi învăța mereu să preamărească pe Dumnezeu, nu pe el. Supărat de aglomerarea și neodihna pe care le pricinuia această mulțime, Simeon a găsit o cale nouă de a scăpa: și-a zidit un stâlp de șase coți și o chiliuță strâmtă de doi coți deasupra lui, unde s-a suit, devenind astfel întâiul stâlpnic. Cu vremea, credincioșii i-au ridicat alte stâlpuri, tot mai înalte: unul de doisprezece coți, apoi unul de douăzeci și doi, apoi unul de treizeci și șase. Mânca doar linte muiată și bea apă.
Părinții pustnici din alte părți, voind să-i încerce ascultarea, i-au trimis soli poruncindu-i să se coboare de pe stâlp și să urmeze calea veche a Părinților. Simeon a pășit imediat pe scară, gata să se supună, iar solii, văzându-i ascultarea, i-au spus să rămână, încredințați acum că lucrarea lui e de la Dumnezeu. Patriarhul Domnin al Antiohiei l-a vizitat și a slujit împreună cu el Sfânta Liturghie.
Diavolul, prefăcut în înger luminos, i s-a arătat odată cu o caretă de foc, spunându-i că a venit să-l ia la cer, ca pe Ilie. Simeon, gata să pășească în caretă, s-a însemnat cu semnul Crucii chiar la timp, iar înșelăciunea s-a risipit ca praful. Pentru că fusese cât pe ce să cadă în cursă, s-a pedepsit singur, stând un an întreg într-un singur picior, până când piciorul i-a putrezit de o rană cumplită plină de viermi, pe care îi punea înapoi pe rană, zicând: "Mâncați ce v-a dat Dumnezeu."
Un boier arab, Vasilic, venind la el și crezând în Hristos, a luat din greșeală un vierme căzut din rana lui Simeon; deschizând mâna, a găsit un mărgăritar de mult preț, semn al credinței lui.
După mulți ani, mama lui, Marta, a venit să-l vadă, dar Simeon a refuzat s-o primească, spunându-i să aștepte întâlnirea din veacul viitor. Ea a murit la poarta lui, așteptând. Simeon, aflând de moartea ei prin descoperire, s-a rugat pentru ea, iar fața moartei s-a luminat spre uimirea tuturor; a fost îngropată înaintea stâlpului, iar Simeon o pomenea de două ori pe zi în rugăciune. Credincioșii i-au ridicat apoi un al patrulea stâlp, de patruzeci de coți, pe care a rămas până la sfârșitul vieții.
Locul fiind lipsit de apă, Simeon s-a rugat lui Dumnezeu, iar un cutremur a deschis o peșteră cu apă îndestulătoare. O femeie care înghițise un șarpe mic, crescut mare în pântecele ei, a fost vindecată bând din acea apă, șarpele ieșind și crăpând înaintea stâlpului. Niște călători care au ucis o cerboaică gestantă, oprită prin rugăciunea Sfântului Simeon, și-au pierdut glasul omenesc, răcnind ca cerbii timp de doi ani, până s-au pocăit și au fost vindecați. Un balaur cu un lemn înfipt în ochi a venit smerit la poarta lui Simeon, a fost vindecat prin privirea sfântului și s-a întors la culcușul său nevătămând pe nimeni. Un pardos ucigaș a murit după ce oamenii au presărat, la porunca lui Simeon, pământ și apă din ograda lui în jurul locului unde locuia fiara.
Tâlharul Ionatan din Antiohia, urmărit de ostași după multe crime, a fugit la stâlpul lui Simeon, cerând iertare. Simeon nu l-a predat ostașilor, spunând că Dumnezeu însuși l-a adus acolo spre pocăință. Tâlharul a stat șapte zile plângându-și păcatele și a murit împăcat, chiar în clipa în care spunea că i-a sosit vremea. Sfântul a refuzat din nou să-l predea trupul neînsuflețit dregătorilor veniți din Antiohia, care s-au minunat și au preamărit pe Dumnezeu.
Un ostaș bolnav, adus de mai-marele Filarh, a fost vindecat instantaneu după ce a mărturisit credința în Sfânta Treime și lepădarea de idoli, dovadă fiind faptul că a putut să-l ducă pe Filarh însuși în spate până în tabără.
Simeon avea și darul proorociei: a prevestit cu doi ani înainte o secetă, o foamete și o moarte năpraznică, precum și venirea lăcustelor după treizeci de zile, toate împlinite întocmai. A văzut în vedenie două toiege căzând din cer, spre răsărit și spre apus, prevestind războiul perșilor și al sciților cu grecii și romanii; prin rugăciunile lui, perșii s-au certat între ei și au renunțat singuri la război.
Aflând că împăratul Teodosie cel Tânăr dăduse evreilor o biserică luată de la creștini, Simeon i-a scris o scrisoare aspră, iar împăratul, temându-se, a poruncit înapoierea bisericii și a alungat pe sfetnicul vinovat. Soția lui Teodosie, împărăteasa Evdochia, căzută după moartea soțului în erezia lui Eutihie, a fost adusă înapoi la ortodoxie de Simeon prin scrisori, după patru ani de sfătuire, murind în pace la Ierusalim, patru ani mai târziu. Împăratul Marcian, urmașul lui Teodosie, îl vizita adesea în taină. Împărăteasa perșilor i-a cerut untdelemn binecuvântat, iar o împărăteasă ismailiteană stearpă, vindecată prin rugăciunile lui, i-a trimis fiul născut prin mâinile slugilor, căci femeilor nu le era îngăduit să se apropie.
Episcopul Teodorit, care i-a scris viața, mărturisește că l-a văzut stând neacoperit zi și noapte, făcând mii de metanii, un martor a numărat 1244 înainte să obosească privind. Rana de la picior, din prea multă stare în picioare, curgea necontenit, dar nu l-a abătut de la rugăciune. Un preot arab, îndoindu-se că Simeon ar fi om, s-a urcat pe stâlp și a pipăit rana putredă plină de viermi, minunându-se de răbdarea lui.
Cu toate acestea, Simeon rămânea blând și smerit cu toți, bogați și săraci deopotrivă, învățând, tămăduind, împăcând certuri, scriind împăraților și boierilor spre folosul Bisericii.
A ajuns la sfârșitul vieții având peste o sută de ani. Ucenicul său, Antonie, povestește că într-o vineri Simeon a încetat să mai privească spre popor și să dea binecuvântare, rămânând așa trei zile. Suindu-se pe stâlp, Antonie l-a găsit cu capul plecat, ca la rugăciune, dar fără suflare, doar cu o mireasmă plăcută ieșind din trup. A plâns cu amar, apoi a adormit și Simeon i s-a arătat în vis, spunându-i că nu va părăsi niciodată locul acela și poruncindu-i să vestească în taină, mai întâi, pe patriarhul din Antiohia. Patriarhul Martirie a venit cu trei episcopi, cu eparhul Ardaborie și cu mulțime nenumărată de popor și călugări, printre plânsete și tânguiri ale întregii firi, precum și mulțimi de păsări zburând jelind împrejurul stâlpului. Ucenicul Daniil Stâlpnicul și fericitul Axentie, aflați departe, au avut aceeași vedenie a sufletului lui Simeon dus la cer de oști cerești.
Patriarhul, luând din barba sfântului câțiva peri de binecuvântare, a rămas cu mâna uscată, până s-a rugat și i s-a vindecat. Moaștele au fost duse la Antiohia, unde un om mut și surd de patruzeci de ani a fost vindecat instantaneu la vederea lor. Antiohienii au refuzat să dea moaștele împăratului Leon cel Mare, care voia să le mute la Constantinopol, spunând că le sunt zid și apărare pentru cetatea lor lipsită de ziduri, sfărâmate de cutremur. O parte a moaștelor a fost dată, mai târziu, Cuviosului Daniil Stâlpnicul. Cuviosul s-a săvârșit în al patrulea an al împărăției lui Leon cel Mare, adică în anul 460 de la Hristos.
Pe locul stâlpului s-a zidit o biserică mare, în chipul crucii, cu mănăstire, unde minunile nu au încetat, iar în fiecare an, de ziua pomenirii, o stea mare se arăta deasupra locului, atestată de mai mulți scriitori, între care Evagrie Scolasticul. Femeilor nu le era îngăduit să se apropie de acel loc sfânt, nici măcar mamei sale; se povestește că o femeie deghizată în bărbat a căzut moartă la simpla atingere a pragului bisericii.
Tropar, glasul 1: Al răbdării stâlp ai fost, râvnind părinților celor mai dinainte, cuvioase: lui Iov întru patimi, lui Iosif întru ispite și vieții celor fără de trup, tu fiind în trup. Sfinte Simeon, părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfintele 40 de Mucenițe din Adrianopol
Pe 1 septembrie, Biserica Ortodoxă pomenește pe cele patruzeci de sfinte mucenițe fecioare din Adrianopolul Macedoniei, care au pătimit în vremea împăratului păgân Liciniu (308-324), în Tracia, întărite de diaconul Amun, dascălul lor, și purtate de harul lui Dumnezeu prin chinuri de tot felul până la dobândirea cununii muceniciei.
Cele patruzeci de fecioare erau creștine din cetatea Adrianopol. Aveau drept dascăl și povățuitor duhovnicesc pe diaconul Amun. Prinse de Vaul, guvernatorul Adrianopolului, au fost supuse la chinuri ca să se lepede de Hristos și să se închine idolilor. Nu au cedat. Prin rugăciunea lor, preotul idolilor care le silea la închinare a fost, printr-o minune dumnezeiască, spânzurat în văzduh; chinuindu-se acolo ore în șir, a căzut jos și a murit.
Apoi a fost torturat diaconul Amun: mai întâi spânzurat, apoi sfâșiat pe coaste cu unghii de fier, apoi i s-a pus pe cap un coif de metal înroșit în foc. Izbăvit de aceste chinuri, a fost trimis, împreună cu sfintele fecioare, de la Adrianopol la Beroe (Stara Zagora, Bulgaria de azi), și de acolo la Heracleea Traciei, la însuși împăratul Liciniu.
Pe drum, oprindu-se la mormântul Sfintei Mucenițe Glicheria (prăznuită la 13 mai), au vegheat toată noaptea la moaștele ei. Sfânta Glicheria le-a apărut în vedenie, îmbărbătându-le și întărindu-le sufletele. Bucurate de această mângâiere cerească, au mers cu și mai multă îndrăzneală înaintea judecătorului. Au sfărâmat idolii prin rugăciunea lor. Au fost aruncate la fiare sălbatice care au adormit și nu s-au atins de ele. Când li s-a aprins rugul, sfintele au proorocit biruința lui Constantin cel Mare și căderea idolatriei din întreg imperiul.
Sfârșitul lor a venit în cinci chipuri diferite: zece au intrat cu bucurie în focul rugului și au ars; opt, împreună cu diaconul Amun, au primit tăierea capului cu sabia; alte zece au fost ucise cu săbii pătrunse prin gură și prin inimă; șase au fost tăiate cu cuțitele; iar cele șase rămase au fost arse cu făclii aprinse și cu fier înroșit. Toate patruzeci au dobândit cununa muceniciei, avându-o în frunte pe Kelsina, cea mai vârstnică dintre ele.
Dreptul Iosua, fiul lui Navi
Dreptul Iosua, fiul lui Navi, este pomenit pe 1 septembrie ca unul din Sfinții și Drepții Vechiului Testament, urmașul lui Moise și conducătorul lui Israel în cucerirea Canaanului, un om al credinței desăvârșite și al ascultării totale de cuvântul lui Dumnezeu, al cărui nume în ebraică, Iosua (Ieshua), înseamnă "Iahve este Mântuire," prefigurând în chip tainic pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos.
Era de neam din seminția lui Efrem, fiu al lui Navi. S-a născut în Egipt și a trăit aproape cu 1400 de ani înainte de Hristos. Ajungând la optzeci și cinci de ani, i-a urmat Prorocului Moise. Sfântul Ambrozie scrie despre apropierea lui de Moise: pe când poporul și preoții rămâneau jos, la poalele muntelui, doar Iosua îl însoțea pe Moise sus, în norul cel sfânt, și doar el rămânea neîncetat în cortul adunării, chiar dacă bătrânii stăteau departe, înfricoșați. Pentru această credincioșie, el, tânărul, a ajuns urmașul lui Moise.
Botezul Domnului în Iordan este prefigurat de trecerea minunată a lui Israel prin acest râu sub conducerea lui Iosua, apele oprindu-se ca odinioară la Marea Roșie. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că cele douăsprezece pietre pe care Iosua le-a așezat în albia râului prefigurau pe cei doisprezece Apostoli, săvârșitorii Botezului.
Trecând poporul prin pustie, Iosua i-a tăiat împrejur a doua oară la Ghilgal, cu cuțite de piatră, ștergând astfel "rușinea egipteană." Acolo, Iosua a văzut pe Arhanghelul Mihail stând înaintea lui cu sabia în mână. Întrebându-l dacă este de-al lor sau dintre vrăjmași, Arhanghelul a răspuns: "Eu sunt căpetenia oștirii Domnului." Iosua a căzut cu fața la pământ, închinându-se, iar Arhanghelul i-a poruncit: "Scoate-ți încălțămintea din picioare, că locul pe care stai tu acum este sfânt."
Sub conducerea lui, Israel a cucerit Ierihonul, ale cărui ziduri au căzut la sunetul trâmbițelor preoțești, după ce poporul a ocolit cetatea șapte zile. La cucerirea Ierihonului, Rahab desfrânata, care ascunsese iscoadele trimise de Iosua și le legase o funie roșie la fereastra ei drept semn, a fost singura cruțată din toată cetatea, prefigurare, spun Sfinții Părinți, a Bisericii adunate dintre neamuri, mântuite prin credință.
Iosua a biruit rând pe rând regii Canaanului. În bătălia împotriva celor cinci regi la Gabaon, Iosua s-a rugat lui Dumnezeu cu mâinile întinse în chipul crucii, și soarele a stat în loc deasupra Gabaonului, iar luna deasupra văii Aialonului, până ce poporul lui Israel a biruit pe vrăjmașii lui. Această oprire minunată a soarelui este cântată la praznicul Înălțării Sfintei Cruci: "Mai înainte a închipuit cu taină Isus al lui Navi de demult chipul Crucii, mâinile întinzându-și cruciș, și a stat soarele până ce a zdrobit pe vrăjmașii cei ce stăteau împotriva Ta, Dumnezeule."
A împărțit pământul Canaanului între cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Fericitul Ieronim mărturisește că Dreptul Iosua nu s-a căsătorit și nu a avut copii, primind moștenire în pământul lui Iuda. A adormit la o sută și zece ani și a fost îngropat cu cinste de fiii lui Israel, la Timnat-Serah, pe Muntele Efraim, la miazănoapte de Muntele Gaaș.