Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci și Târnosirea Bisericii Învierii din Ierusalim
Pe 13 septembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește simultan Înainte-prăznuirea Praznicului Împărătesc al Înălțării Sfintei Cruci de a doua zi (14 septembrie) și Târnosirea Sfintei Biserici a Învierii din Ierusalim, eveniment care a stat chiar la originea praznicului Înălțării Sfintei Cruci.
Sfânta Împărăteasă Elena, mama lui Constantin cel Mare, a mers la Ierusalim în 326 cu misiunea de a descoperi locurile sfinte ale Patimilor, Răstignirii și Învierii lui Hristos. Acolo, prin harul lui Dumnezeu și cu ajutorul episcopului Macarie al Ierusalimului, a aflat Sfânta Cruce, pe care, potrivit tradiției, a descoperit-o printr-o minune: atingerea de ea a vindecat o femeie muribundă. Sfânta Elena a trimis o parte din Cruce fiului ei Constantin la Constantinopol și a lăsat o parte la Ierusalim.
Constantin cel Mare a poruncit zidirea unei mari basilici deasupra Sfântului Mormânt și a Golgotei, care a primit numele de Martyrium sau Anastasis (Învierea). Lucrările au durat zece ani. Sfânta Elena nu a apucat să vadă finalizarea lor, adormind în 327. La 13 septembrie 335, împăratul Constantin cel Mare a invitat episcopii din toată lumea la Ierusalim pentru sfințirea solemnă a noii basilici, cel mai mare eveniment panecreștin de la Sinodul de la Niceea încoace. A doua zi, 14 septembrie 335, Sfânta Cruce a fost înălțată solemn în fața mulțimii de episcopi și credincioși adunați, eveniment care a dat naștere praznicului Înălțării Sfintei Cruci. Astfel, 13 septembrie, ziua sfințirii bisericii, a rămas în calendarul ortodox ca Înainte-prăznuire și comemorare a Târnosirii.
Tropar, glasul 2: Comoara cea dumnezeiască ascunsă în pământ, Crucea Dătătorului de viață, pe cer s-a arătat credinciosului împărat și biruință împotriva vrăjmașilor aievea închipuind. De care bucurându-se cu credință și din dumnezeiască râvnă înălțându-se spre privirea celor de sus, cu osârdie din sânurile pământului a scos-o, spre izbăvirea lumii și mântuirea sufletelor noastre.
Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop
Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop este un sihastru din Țara Hațegului, din veacul al XV-lea sau al XVI-lea, care și-a săpat cu mâinile lui o chilie în stânca prăpastioasă de pe malul râului Slivuț și a petrecut acolo în post și rugăciune neîncetată, mucerindu-se în chip neașteptat în propria lui chilie. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 20-21 iunie 1992, cu zi de prăznuire la 13 septembrie.
S-a născut spre sfârșitul veacului al XV-lea în satul Silvașul de Sus, de lângă orașele Hațeg și Hunedoara din Ardeal, dintr-o familie de oameni credincioși. Din tinerețe a simțit chemarea vieții monahale, a lăsat casa părintească și a mers la Mănăstirea Prislop, ctitorită de Sfântul Nicodim de la Tismana, unde a primit schima monahală și s-a nevoit vreme de mai mulți ani în ascultare și smerenie. Dorind o viață și mai retrasă, a căutat un loc de pustie. L-a găsit la aproximativ 500 de metri de mânăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuț, unde și-a săpat singur, cu mare trudă, o chilie în piatră, cunoscută și astăzi sub numele de "Chilia lui Ioan" sau "Casa Sfântului." Acolo a petrecut în neîncetate rugăciuni, ajunări și privegheri, dobândind darul rugăciunii curate.
Moartea lui a venit dintr-o neștiință tragică. Pe când iși săpa o fereastră la chilia sa, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au văzut mișcând și, necunoscând că acolo viețuiește un monah, l-au împușcat. Trupul lui a fost găsit de credincioșii din jur cu mult respect. Tradiția spune că niște monahi veniți din Țara Românească au cerut trupul de la rudele lui și l-au dus la o mănăstire de acolo. O parte din sfintele moaște se găsesc la Mănăstirea Prislop, unde este cinstit cu mare evlavie de credincioșii din Hațeg și Hunedoara. Poetul monahal Efrem l-a menționat în "Plângerea Mânăstirii Silvașului" scrisă după 1762.
Tropar, glasul 1: Iubitorule de nevoință și râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioane, părăsit-ai cele trecătoare și ai ales pe cele veșnice; luat-ai crucea pe umeri și lui Hristos ai urmat, în peșteră sălășluindu-te și cu răceala pietrei împrietinindu-te; podoaba pustniciei ai dobândit și în ceruri cu sfinții te veselești. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfinții Mucenici din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian
Acești mucenici au pătimit prin anii 323-324, în timpul persecuției lui Liciniu. Sfinții Macrobiu și Gordian erau doi tineri de prin părțile Asiei Mici, unul era din Paflagonia, iar celalalt din Capadocia. Amândoi slujeau la curtea împaratului Liciniu. Dar, într-o zi aflându-se că sunt creștini, au fost exilați în Scythia Minor, la Tomis. Aici a avut loc judecarea și execuția Sfinților Zotic, Lucian și Helie, care în final au și fost decapitați pentru faptul că au refuzat să se lepede de credința creștina. La aceasta au fost nevoiți să asiste și cei doi sfinți exilați de Liciniu. Ulterior, Macrobiu și Gordian au primit și ei mucenicia, fiind condamnați la moarte prin ardere în foc. Ultimul dintre cei prăznuiți în această zi, Sfântul Mucenic Valerian, a murit plângând pe mormintele fraților săi de credință.
Sfântul Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul
Sfântul Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul a fost unul din centurionii împăratului Tiberiu (14-37), din cohorta Italica, din orașul Cezareea Palestinei. Deși era păgân, Corneliu era un om bun și milostiv, așa cum se arată în Faptele Apostolilor, capitolul al zecelea. Aflând despre învățăturile și patimile Domnului nostru Iisus Hristos, începuse să creadă și se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a primi Sfântul Botez.
Acest lucru nu era tocmai ușor de împlinit, deoarece creștinii veniți din Iudeea, în frunte cu Sfântul Apostol Petru, susțineau că păgânii trebuie mai întâi tăiați împrejur și să primească legea mozaică, iar abia apoi să fie botezați. În Faptele Apostolilor, capitolul al zecelea, versetele 10-16, se arată descoperirea făcută de Dumnezeu Sfântului Apostol Petru, prin care i s-a arătat că și păgânii pot fi primiți la creștinism numai prin Sfântul Botez. Corneliu Sutașul a fost cel dintâi păgân primit în creștinism, deschizând astfel calea păgânilor către Hristos.
După ce a primit Sfântul Botez, Corneliu a însoțit pe Sfântul Apostol Petru în misiunea de propovăduire, iar mai pe urmă a fost hirotonit episcop. Aflându-se la Efes cu Petru și Timotei, au fost înștiințați că în orașul Schepsia există păgâni. Au tras la sorți, iar aceștia au căzut asupra lui Corneliu. Ajungând în oraș, senatorul Dimitrie l-a prins pe Corneliu și l-a obligat să jertfească idolilor.
Atunci Corneliu s-a rugat lui Dumnezeu, pământul s-a cutremurat, iar sub dărâmături au rămas prinși soția și fiul senatorului. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Corneliu, iar Evdochia, împreună cu Dimitrie, au fost scoși teferi de sub dărâmături. În urma acestei minuni, senatorul Dimitrie s-a botezat împreună cu familia sa și alți 277 de păgâni.
Episcopul Corneliu a construit pe locul vechiului templu păgân o frumoasă biserică. Despre moartea sa, unii spun că a rămas până la sfârșit în orașul Schepsia, iar alții spun că Sfântul Apostol Pavel l-a trimis ca episcop în Troada (Troia – Ilion) și că acolo a murit.
Tropar, glasul 4: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Corneliu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei
Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian este episcopul Cartaginei din veacul al III-lea, unul din cei mai importanți Părinți ai Bisericii latine, teolog de mare profunzime, om de statornic curaj în fața persecuțiilor și martir al credinței. A adormit mucenicește prin sabie la Cartagina, la 14 septembrie 258, în prigonirea lui Valerian.
S-a născut pe la anul 210 în Cartagina, într-o familie păgână nobiliară, foarte bogată, primind numele de Caecilius Ciprianus, poreclit și Thascius. Nu se cunosc detalii despre anii tinereții sau despre școlile urmate, dar reputația sa de la vârsta convertirii arată o cultură profană vastă și profundă.
Convertirea la creștinism, în jurul anului 245, a fost pregătită timp îndelungat de preotul Caecilianus, pe care Ciprian îl respecta și îl iubea ca pe un părinte. Convertirea a produs o schimbare radicală a felului lui de a vedea viața, schimbare de care era uimit el însuși. A fost înzestrat cu două mari virtuți: castitatea și dragostea.
În anul 247 a fost hirotonit preot, iar după moartea episcopului Donatus, a fost ales, în anul 249, episcop al Cartaginei. Ca episcop, s-a preocupat îndeosebi de disciplina Bisericii, punând mare accent pe ascultare.
În anul 250, în timpul persecuției împăratului Deciu, a crescut numărul creștinilor din Africa care apostaziaseră. Pentru a curma tulburarea din Biserică, Ciprian s-a retras într-un loc ascuns. După aproximativ cincisprezece luni de absență, a avut de luptat mult cu cei care apostaziaseră, introducând ca regulă generală, pentru reintegrarea lor, penitența. Ciprian, împreună cu Biserica Romei și cu episcopii africani, i-a primit înapoi pe apostați, dar treptat, după o vreme de penitență, cu excepția celor bolnavi, aflați pe moarte. O contribuție deosebită a avut pe tărâm social odată cu izbucnirea ciumei, între anii 252-254, și a unui nou val de persecuții, implicându-se în numeroase fapte de milostenie și ajutorare creștină.
În anul 256, izbucnind persecuția lui Valerian, Ciprian a fost exilat la Curubis, în luna august. În anul 257 a fost chemat din exil de Galeriu Maximus și, după încercări nereușite de a fi atras la păgânism, a fost condamnat la moarte și executat la 14 septembrie 258. Execuția s-a făcut prin sabie, la Ager Sexti, lângă Cartagina.
Sfântul Ciprian al Cartaginei este socotit părintele eclesiologiei creștine.
Tropar, glasul 4: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Ciprian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.