Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș este mitropolitul Timișoarei și al Banatului din veacul al XVII-lea, ctitor al monahismului bănățean, grabnic tămăduitor al bolnavilor și ocrotitorul Banatului, ale cărui sfinte moaște se odihnesc în Catedrala Mitropolitană din Timișoara. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 7 octombrie 1956, cu zi de prăznuire la 15 septembrie.
S-a născut pe la anul 1568, în orașul Raguza al Dalmației, dintr-o familie de creștini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte. Când avea 15 ani, a fost chemat de Hristos la nevoința călugărească, intrând în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate.
După cinci ani, s-a dus la Muntele Athos și a intrat în obștea Mănăstirii Pantocrator. Acolo, după aspre osteneli duhovnicești, a îmbrăcat schima marelui și îngerescului chip, sub numele de Iosif. La Pantocrator, cuviosul schimonah Iosif "Valahul" s-a nevoit mulți ani de zile, împreună cu numeroși alți monahi greci, români și macedoneni, deprinzând meșteșugul luptei duhovnicești, postul desăvârșit, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia. Făcându-se apoi sihastru în pădurile din împrejurimi, a ajuns la măsura desăvârșirii, învrednicindu-se de darul lacrimilor și al rugăciunii neadormite, lucrată cu mintea în inimă. Avea și darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi, fiind chemat pentru aceasta în multe mănăstiri athonite.
Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinții l-au chemat în obște și, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos, ajungând vestit chiar la patriarhul de la Constantinopol. A fost rânduit egumen la Mănăstirea Sfântul Ștefan din Adrianopol, pe care a condus-o cu multă înțelepciune șase ani. Apoi a fost numit egumen al Mănăstirii Cutlumuș din Athos, ctitorie a domnilor Țării Românești, unde se nevoiau mulți călugări români și macedoneni. După ce a format numeroși fii duhovnicești, s-a retras în liniște în preajma Mănăstirii Vatoped.
Răposând mitropolitul Timișoarei, românii din Banat, călăuziți de Duhul Sfânt, l-au ales păstor pe cuviosul Iosif Valahul, deși avea 80 de ani, fiind vestit în toate țările balcanice și cinstit ca sfânt încă din viață. În anul 1650 a fost hirotonit arhiereu și așezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei. Aici s-a arătat mare apărător al Ortodoxiei, mângâind și povățuind Biserica Banatului timp de trei ani, fiind tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune. A făcut minuni, punând mâinile pe capul credincioșilor bolnavi și rugându-se pentru ei. A stins și cu rugăciunea sa un foc care cuprinsese partea de apus a Timișoarei: ieșind din biserică cu Sfintele Taine în mâini și rugându-se cu lacrimi, Dumnezeu a trimis o ploaie puternică ce a stins focul.
În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou s-a retras la Mănăstirea Partoș. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 și-a dat sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956, cu zi de prăznuire la 15 septembrie.
Tropar: Slava Treimii cu dreaptă credință vestind, Preafericite Părinte Iosif, întru Lumina Cea Întreit Strălucitoare te-ai odihnit și cânți, bucurându-te: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.
Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul
Sfântul Nichita s-a născut și a crescut în țara goților, de partea stângă a Dunării, pe vremea când marele împărat Constantin lățea credința creștină prin toată lumea. Episcopul got Teofil, care fusese și el la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) și întărise acolo dogmele dreptei credințe, l-a luminat pe Nichita cu lumina sfintei credințe și l-a botezat întru mărturisirea Sfintei Treimi.
Diavolul, nesuferind lățirea credinței printre goți, a ridicat prigoană prin mâna conducătorului acelei țări, Atanaric. În acea vreme, goții erau dezbinați în două tabere, aflate în război: una condusă de Fritigern, alta de Atanaric. Într-o luptă mare între cele două oști, Atanaric l-a biruit pe Fritigern, care a fugit la împăratul roman Valens, cerându-i ajutor. Valens a trimis oastea din Tracia în ajutorul lui Fritigern, care, trecând Dunărea, a purces la luptă purtând semnul Sfintei Cruci înaintea oștilor sale. Cu puterea Crucii, creștinii l-au biruit pe Atanaric, zdrobindu-i toată oastea; Atanaric a scăpat cu greu, cu puțini tovarăși. De atunci, dreapta credință s-a înmulțit tot mai mult între goți, mulți crezând în puterea nebiruită a Crucii.
După moartea lui Teofil, la scaunul episcopal i-a urmat Ulfila, care a tradus Scriptura și multe cărți în limba goților. Nichita, fiind de neam mare și slăvit în acele ținuturi, l-a ajutat mult la lățirea credinței, aducând pe mulți la Hristos prin viața lui curată și prin cuvântul lui insuflat de Dumnezeu.
Când Atanaric a revenit la putere, răzbunându-și rușinea suferită în război, a pornit o prigoană cumplită împotriva creștinilor. Sfântul Nichita, aprinzându-se de râvnă pentru Dumnezeu, a luptat pe două fronturi: împotriva diavolului, aducând necredincioși la Hristos și întărind pe credincioși spre mucenicie, și împotriva lui Atanaric, mustrându-l pentru cruzimea lui. Prigonitorul, neputând să-l plece pe Nichita, deși l-a supus la multe bătăi, ruperea trupului și zdrobirea mădularelor, a poruncit în cele din urmă să fie ars în foc. Trupul mucenicului n-a fost mistuit de flăcări, iar sufletul lui, ca pasărea Fenix, s-a înălțat din cenușă spre viața veșnică. Atanaric însuși, spune sursa, a murit sufletește prin necredința lui, chiar fără să fi trecut prin foc.
Trupul sfântului, rămas nevătămat de foc, a fost lăsat neîngropat pe câmp. Un bărbat cu numele Marian, din cetatea Mopsuestia a Ciliciei, care venise în pământul goților pentru negustorie și se împrietenise cu Nichita, admirându-i tăria în chinuri, a vrut să-i ia trupul, dar se temea de porunca tiranului. A hotărât să-l ia noaptea, în taină, dar drumul îi era greu în întunericul și ploaia acelei nopți. Dumnezeu i-a trimis o stea care i-a luminat calea și l-a condus la trupul sfântului. Marian a înfășurat trupul în pânză curată, iar steaua l-a însoțit la întoarcere până la poarta casei, unde s-a făcut nevăzută.
Marian a dus trupul la Mopsuestia și l-a îngropat cu cinste în propria casă. Dumnezeu a binecuvântat casa lui cu multe bogății, iar de la mormântul sfântului izvorau tămăduiri pentru cei bolnavi, încât mulțimea credincioșilor nu mai încăpea în casa lui Marian. S-a hotărât atunci zidirea unei biserici, unde moaștele au fost mutate cu cinste. Marian, spre binecuvântarea casei lui, a păstrat pentru sine un deget din moaște, dar nimeni altcineva n-a mai putut lua ceva din ele.
Mai târziu, episcopul Auxențiu al cetății, zidind o biserică pentru alți sfinți mucenici, a vrut să obțină, prin schimb, o parte din moaștele Sfântului Nichita pentru cetatea Anabarza. La deschiderea mormântului, piatra de marmură s-a despicat singură, iar unul dintre cei prezenți, atingându-se cu îndrăzneală de moaște, a rămas cu mâna uscată, urmat de tunete și fulgere înfricoșătoare. Episcopul, înțelegând că Dumnezeu nu voia împărțirea moaștelor, a lipit mâna omului înapoi de sfintele moaște, rugându-se, iar mâna s-a vindecat pe loc. De atunci, nimeni nu a mai îndrăznit să se atingă de moaștele Sfântului Nichita, mormântul fiind acoperit din nou cu cinste.
Tropar, glasul 1: Purtătorule de chinuri, biruind mai întâi năvălirile barbarilor cu puterea Crucii cea nebiruită, pe urmă ai surpat mândria demonilor, împotrivindu-te cu vitejia ta, Înțelepte; și biruind-o, Nichita, ai luat daruri vrednice de biruință. Slavă lui Hristos, Cel ce te-a întărit; slavă Celui ce te-a încununat; slavă Celui ce a mărit pururea cinstită pomenirea ta.
Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei
Sfântul Ierarh Visarion este arhiepiscopul Larisei din veacul al XVI-lea, unul din marii făcători de minuni ai Greciei creștine sub stăpânirea otomană, ale cărui sfinte moaște au fost aduse de două ori în Țara Românească pentru alungarea ciumei. A adormit la 13 septembrie 1540, iar pomenirea lui se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălțării Sfintei Cruci.
S-a născut în anul 1490, în satul Pili din Tesalia, fiul unor părinți dreptcredincioși, Sotirie și Maria, care i-au sădit în suflet cuvântul Evangheliei. La vârsta de 10 ani a plecat la Trikala, unde a intrat sub povața arhiepiscopului Marcu al Larisei (1499-1527, cu reședința la Trikala), care l-a dat la învățătură și l-a primit ca ucenic. La 16 ani a primit tunderea în monahism, cu numele Visarion, în amintirea Sfântului Visarion I, fost arhiepiscop al Larisei (1490-1499).
Ca monah, tânărul Visarion viețuia în deplină smerenie, ascultare și neagonisire, stăruitor în rugăciuni, privegheri și postiri. La 26 de ani a fost hirotonit diacon și, la scurt timp, preot, iar în 1517 a fost hirotonit episcop al Elasonului. Poporul acelei cetăți nu l-a primit, din pricina mândriei, socotind că, fiind cinstită odinioară cu rang de arhiepiscopie, merita mai mult; locuitorii au luat cu îndrăzneală, pentru daruri, un alt arhiereu, după vrerea lor.
Smeritul Visarion a rămas atunci vreme de patru ani să-l ajute pe dascălul său, arhiepiscopul Marcu, în greaua slujire sub stăpânirea otomană, întărind poporul în credință și arătând multă milostivire față de cei săraci. În anul 1521 a fost pus episcop al cetății Stagon (astăzi Kalambaka), unde a păstorit șase ani, îndurând cu îndelungă răbdare multe supărări și prigoniri de la un preot nevrednic, numit Dometie, care îl cleveta neîncetat.
După ce arhiepiscopul Marcu a trecut la cele veșnice, în 1527, Sfântul Visarion a fost ales, cu alegerea și cererea episcopilor, a clericilor eparhiei și a tot poporul, în scaunul Larisei, de către patriarhul Ieremia I al Constantinopolului (1522-1545). A păstorit cu blândețe, milostenie și curaj: răscumpăra pe cei robiți, ajuta cu daruri pe cei săraci și lipsiți, se îngrijea de bunăstarea păstoriților, deschizând drumuri între Tesalia și Epir și zidind poduri mari peste râurile Aheloos și Pinios, pe unde mai înainte nimeni nu putea trece. A ctitorit mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind cea închinată Schimbării la Față a Mântuitorului, numită Dusikon, aproape de satul lui natal, ajutat la aceasta de fratele său, episcopul Ignatie.
Bine și cu bucurie dumnezeiască chivernisindu-și turma, fiind în vârstă de doar 50 de ani, s-a mutat la Domnul, în ziua de 13 septembrie 1540, iar prăznuirea lui se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălțării Sfintei Cruci.
Moaștele Sfântului Visarion s-au arătat făcătoare de minuni. Capul lui se păstrează până astăzi în Mănăstirea zidită de el la Dusikon. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în vremea unor epidemii de ciumă, moaștele sfântului au fost aduse de două ori în Țara Românească, potolind ciuma. Pentru aceasta, românii au arătat mare evlavie față de acest sfânt făcător de minuni, închinându-i mai multe biserici în București și în țară.
Tropar, glasul 8: Întru răbdarea ta, ți-ai agonisit plata ta, Părinte Cuvioase; în rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind și pe aceia îndestulându-i. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Visarion Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.