Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim
Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim a fost membru al mișcării "Rugul Aprins," deținut politic între 1958-1964, pictor bisericesc și "Duhovnicul Bucureștilor." A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2024, alături de alți 15 mărturisitori din secolul trecut, cu zi de prăznuire la 16 septembrie. Proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinți a avut loc la 4 februarie, la Catedrala Patriarhală din București, cu ocazia aniversării a 100 de ani de patriarhat românesc. Este primul sfânt ortodox canonizat care a trăit și în secolul al XXI-lea.
S-a născut la 7 octombrie 1912, în localitatea Cuconeștii Vechi, județul Bălți. A intrat în mănăstire la Schitul Rughi din Soroca, în toamna anului 1926. A urmat școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrua-Soroca, între 1928 și 1932. A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, iar pe 6 august 1939 a fost hirotonit ierodiacon în catedrala din orașul Bălți.
În 1940, a absolvit Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica. Înzestrat cu darul picturii, a urmat Academia de Arte Frumoase din București (1940-1945). În perioada 1942-1946, a urmat și Facultatea de Teologie din București. În 1945 a fost hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii Antim din București.
A fost unul dintre participanții cei mai cunoscuți la întâlnirile cultural-duhovnicești ale mișcării "Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim, grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox și ale intelectualității creștine laice, între anii 1945-1950.
Între 1950 și 1958, a fost numit stareț la Mănăstirea Antim, apoi la Plumbuita. A pictat mai multe biserici și a fost, câțiva ani, profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț.
În anul 1958, a fost condamnat la muncă silnică pentru activitatea desfășurată în cadrul "Rugului Aprins." A fost eliberat în 1964, în urma decretului general de grațiere. A rămas la Mănăstirea Antim până la sfârșitul vieții pământești, slujind cu multă blândețe și dăruire ca duhovnic și având sute de ucenici, motiv pentru care a fost numit "Duhovnicul Bucureștilor."
A trecut la Domnul în ziua de 14 septembrie 2002 și a fost înmormântat la Mănăstirea Căldărușani.
Tropar, glasul 3: Lucrătorule al rugăciunii, Cuvioase Părinte Sofian, iconar iscusit al bisericii, cel ce în suflete, prin harul duhului, ai zugrăvit chipul Mântuitorului, și-n temniță, pentru credință, ai pătimit cu sfinții toți fiind în ceruri acum, roagă-te neîncetat lui Dumnezeu pentru noi.
Sfânta Mare Muceniță Eufimia
Sfânta Eufimia era o fecioară foarte frumoasă, de neam bun, fiica binecredincioșilor părinți Filotron Sigeliticul și Teodorosia.
Pe timpul împărăției lui Dioclețian păgânul (284-305), stăpânea la Calcedon antipatul Prisc, întărit de acesta. Voind să facă praznic zeului numit Aris (Marte), a cărui capiște și idol se aflau în Calcedon, a trimis, cu opt zile înainte, invitații iscălite cu numele împărătesc prin cetăți și sate, poruncind tuturor să se adune la Calcedon și să aducă jertfă lui Marte, îngrozind cu prigoniri pe cei ce n-ar asculta. La ziua hotărâtă, s-a adunat mulțime de popor, junghiind jertfe și închinându-se idolului, dar mai ales diavolului ce locuia într-însul.
Creștinii din cetate, scârbindu-se de acea prăznuire, s-au ascuns și se rugau adevăratului Dumnezeu în taină. Prigonitorul, aflând, a poruncit cercetare aspră, iar patruzeci și nouă de creștini, între care se afla și Eufimia, au fost găsiți ascunși, prinși și aduși la judecată cu necinste.
Antipatul i-a întrebat de ce defăimă jertfa zeului Marte. Ei au răspuns că se supun poruncii împărătești în cele ce nu sunt potrivnice lui Dumnezeu, dar niciodată nu se vor închina diavolului în locul adevăratului Dumnezeu. Prigonitorul a încercat mai întâi să-i ademenească prin daruri și cinste, apoi i-a amenințat cu chinuri, dar sfinții au răspuns că nu se tem, ci doresc să sufere, ca să se arate puterea lui Dumnezeu. A poruncit atunci schingiuirea lor cu legături și bătăi, chinuindu-i nouăsprezece zile, cu bătăi zilnice, foame și sete. Ceilalți mucenici o îmbărbătau pe tânăra Eufimia să se nevoiască pentru Mirele ceresc.
După douăzeci de zile, au fost aduși din nou la judecată. Sfinții au răspuns că mai degrabă va răsturna prigonitorul munții și va mișca stelele, decât să le abată inimile de la Dumnezeu. Mâniat, a poruncit să fie bătuți peste față, apoi, neizbutind nimic, a hotărât să-i trimită la împărat, poruncind mai întâi închiderea lor în temniță.
Ducându-se ei spre temniță, antipatul a văzut-o pe Eufimia strălucind între ceilalți ca luna între stele și a răpit-o din ceata lor. Ea a strigat către Hristos să n-o lase pradă fiarelor și să-i mărturisească numele. Prigonitorul a încercat s-o momească cu vorbe bune, daruri și făgăduințe, dar ea i-a răspuns cu bărbăție că, deși slabă cu firea și tânără, inima ei e mai tare decât a lui, și că nu o va amăgi precum șarpele pe Eva.
Mâniat de înfruntare, a poruncit să fie pregătită roata de tortură, plină de cuțite ascuțite, ca să-i sfâșie trupul. Legată de roată, Eufimia s-a însemnat cu semnul crucii și s-a rugat lui Hristos. Îndată roata s-a oprit, iar slujitorii au căzut osteniți, căci îngerul Domnului a oprit-o și a coborât-o pe sfântă vindecată și întreagă. Prigonitorul și cei de față au rămas uimiți, dar, orbiți de răutate, au socotit minunea vrăjitorie.
A poruncit apoi să se aprindă un cuptor mare, ca s-o arunce înăuntru. Eufimia s-a rugat lui Dumnezeu, amintind de cei trei tineri din Babilon, și s-a înarmat cu semnul crucii. Doi ostași, Victor și Sostene, cărora li se poruncise s-o arunce în foc, au văzut o vedenie: îngerii lui Dumnezeu risipeau focul din cuptor și îi îngrozeau, oprindu-i să se atingă de mireasa lui Hristos. Aceștia au refuzat să îndeplinească porunca, mărturisind că văd o minune pe care prigonitorul nu o vede. Mâniat, acesta i-a aruncat în temniță, socotindu-i creștini, și a poruncit la alți doi, Kesar și Varie, să ducă la îndeplinire porunca. Aceștia au aruncat-o pe Eufimia în cuptor, dar focul a izbucnit afară și i-a mistuit pe ei înșiși pe loc, prefăcându-i în cenușă, în vreme ce ceilalți slujitori au fugit înspăimântați. Sfânta, în mijlocul cuptorului, a rămas nevătămată, cântând cântarea celor trei tineri din Babilon, ca într-o cămară luminoasă răcorită de rouă cerească. Stingându-se cuptorul, a ieșit întreagă și sănătoasă.
Prigonitorul, neștiind ce să mai facă, a aruncat-o iar în temniță. Pe Victor și pe Sostene i-a adus înaintea lui, amenințându-i cu pieirea dacă nu se închină zeilor. Ei au mărturisit că au cunoscut acum pe adevăratul Dumnezeu și nu se vor mai închina idolilor, lăsând trupurile lor în mâinile prigonitorului, dar sufletele în sprijinul lui Dumnezeu. Au fost osândiți să fie sfâșiați de fiare; mergând spre acel loc, s-au rugat lui Dumnezeu, iar un glas ceresc i-a chemat la odihnă, murind înainte ca fiarele să se atingă de trupurile lor; credincioșii i-au îngropat în taină.
A doua zi, Eufimia a fost scoasă din nou la judecată, cântând cu veselie psalmi. Fiind iarăși silită la jertfă și rămânând neînduplecată, a fost spânzurată și strujită cu fiare ascuțite, dar a rămas întreagă prin puterea lui Dumnezeu. Prigonitorul a poruncit apoi să se sape o groapă adâncă, umplută cu apă și cu balauri, vipere și jivine otrăvitoare, și a aruncat-o acolo. Eufimia, însemnându-se cu crucea și amintindu-și de Iona și de Daniel, a sărit în groapă; fiarele, în loc s-o vatăme, o purtau pe spatele lor, nelăsând-o să se afunde, iar ea a ieșit nevătămată.
Neștiind ce să mai facă, prigonitorul a poruncit să se sape o altă groapă, ascunsă, plină de săbii și sulițe cu ascuțișul în sus, acoperită cu paie și pământ, poruncind mucenicei să treacă pe deasupra, ca să cadă și să moară. Eufimia a trecut peste groapă ca o pasăre peste cursă, nevătămată, dar alți păgâni, neștiind de capcană, au căzut acolo și au murit, împlinindu-se cuvântul Scripturii despre cel ce sapă groapă și cade singur în ea.
Prigonitorul a mai încercat s-o înduplece cu vorbe dulci, apoi, la refuzul ei, a bătut-o cu toiege și a poruncit s-o fierăstruiască cu un fierăstrău ascuțit, care n-a putut să-i vatăme trupul. A poruncit apoi să fie arsă pe o tigaie înfocată, dar tigaia s-a răcit, căci îngerii o păzeau. La sfârșit, a dat-o spre mâncare fiarelor. Dusă la priveliște, Eufimia s-a rugat lui Dumnezeu să-i primească sufletul și să-i încununeze pătimirea. Au dat drumul fiarelor, leilor și urșilor, care s-au apropiat și i-au lins picioarele, fără s-o vatăme, doar o ursoaică a rănit-o ușor la picior, curgându-i puțin sânge. Atunci a venit un glas din cer, chemând-o la cele de sus, și îndată și-a dat duhul.
În acel ceas s-a cutremurat pământul, s-a clătinat cetatea, s-au sfărâmat ziduri și case, iar mulțimea, înspăimântată, a fugit de la priveliște. Rămânând trupul ei singur, au venit părinții ei și l-au luat, îngropând-o cu cinste, aproape de cetate, la o stadie depărtare, mulțumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a fi părinții unei asemenea fiice, mireasă a lui Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine slavă în veci.
Pe mormântul ei a fost zidită mai târziu o mare catedrală în Calcedon. Acolo, în 451, s-a întrunit Sinodul IV Ecumenic, pentru a condamna monofizismul. Neputându-se ereticii și ortodocșii înțelege, Sfinții Părinți, după trei zile de post și rugăciune, au pecetluit ambele mărturisiri de credință și le-au depus în racla Sfintei Eufimia. La deschiderea raclei, mărturisirea eretică a fost găsită aruncată la picioarele sfintei, iar cea ortodoxă ținută în mâna ei dreaptă, confirmând astfel dogma celor două firi ale lui Hristos.
Tropar, glasul 4: Mielușeaua Ta, Iisuse, Eufimia, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc, și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine. Ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Sfintele Mucenițe Meletina și Ludmila
Pe 16 septembrie, alături de Sfânta Eufimia, sunt pomenite două sfinte mucenițe din epoci și locuri diferite: Meletina din Tracia veacului al II-lea și Ludmila din Boemia veacului al IX-lea.
Sfânta Muceniță Meletina era din orașul Marchinopolul Traciei. A suferit moarte martirică în timpul persecuției împăratului Antonim cel Pios (138-161) din porunca ighemonului Antioh, guvernatorul Traciei.
Această sfântă era din Marchinopolul Traciei (adică din cetatea lui Marchian) și a trăit pe vremea împăratului Antonim Piul (138-161) și a ighemonului Antioh, guvernatorul Traciei.
Făcând multe minuni, răsturnând idolii la pământ cu rugăciunea sa și zdrobind pe Apolon și pe Hercule și aducând pe mulți către Hristos, a fost condamnată să i se taie capul. Însă fiind dusă la soția ighemonului ca să o întoarcă cu amăgiri, ea a făcut-o și pe aceasta creștină.
După ce i s-a tăiat capul, zăcând cinstitul său trup neîngropat, un oarecare Acachie, macedonean fiind, mergător la patria sa, a cerut moaștele sfintei și ighemonul nebănuind nimic în aceasta, i le-a dat.
Luând acesta sfintele moaște și punându-le într-un sicriu, sârguia a merge la patria sa. Și călătorind el pe mare, a căzut în boală și a murit, iar corabia abătându-se la un colț de mare, la ostrovul Limnului, a fost așezat acolo sfântul trup al muceniței și lângă dânsa iubitorul de mucenici Acachie.
Sfânta Muceniță Ludmila s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai țării. Ludmila s-a căsătorit cu prințul Borzivoi al Boemiei.
Sfânta Muceniță Ludmila s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai țării. Ludmila s-a căsătorit cu prințul Borzivoi al Boemiei.
Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi frați Metodie și Chiril, „apostolii slavilor”. În urma acestei întâlniri, Ludmila și Borzivoi, soțul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulți dintre slujitorii lor. Astfel a apărut prima Biserică creștină în Boemia. Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei. Vratislas s-a căsătorit cu prințesa păgână Dragomira și au avut un fiu pe nume Venceslas. Acesta a fost crescut în credința creștină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi și a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei. Deoarece Boleslav și Dragomira urau pe Venceslas și Ludmila pentru că erau creștini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se. Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său. Învingând pe Boleslav și Dragomira, le-a impus să restabilească religia creștină și să plătească un tribut anual.