Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor, cât și de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut. Profesor la Academia Teologică din Arad, a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind "Spre Tabor," lucrare pe care părintele Justin Pârvu o considera "cea mai bună operă a Ortodoxiei românești de până acum." A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu zi de prăznuire la 18 septembrie.
S-a născut la 21 martie 1903, în comuna Valea Bradului, județul Hunedoara, unde tatăl său era preot. A urmat școala primară în comuna natală (1910-1914), cursurile liceale la Liceul "Avram Iancu" din Brad (1914-1920) și la Liceul "Moise Nicoară" din Arad (1920-1922), unde și-a luat bacalaureatul. Între 1922-1926, a studiat teologia la Academia "Andreiană" din Sibiu, luându-și diploma de capacitate preoțească la 22 iunie 1926. În anul școlar 1926-1927 a funcționat ca profesor suplinitor la Liceul "Avram Iancu" din Brad.
La 29 iulie 1927 a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, slujind din 6 august, același an, ca preot paroh la Valea Bradului, până la 30 august 1930, când a trecut în Eparhia Aradului, obținând prin concurs parohia Arad-Șega. Între 1927-1929, a urmat și absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj.
La 20 decembrie 1932, și-a luat licența la Facultatea de Teologie din București, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu teza "Pocăința, studiu de documentare teologică și psihologică." A colaborat la numeroase reviste și ziare: Revista Teologică și Telegraful Român din Sibiu, Biserica și Școala, Apărarea Națională, Aradul, Granița din Arad, Renașterea din Cluj, Viața ilustrată, Zărandul, Lumina satelor, Oastea Domnului. A publicat "Convertirea creștină" (1935), "Critica ereziei baptiste" (1937), "Dumnezeu și sufletul în poezia română contemporană" (1937), "Beția din punct de vedere religios, științific și social" (1931), "Icoane alese din viața Ortodoxiei" (1935) și "Drumul crucii" (1937).
În anul universitar 1937-1938 a funcționat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, iar de la 1 ianuarie 1939 a fost numit preot la parohia Arad-Centru, unde a funcționat până la 30 septembrie 1942, fiind reintegrat la aceeași parohie la 1 iulie 1952, activând acolo până la 25 septembrie 1958, când a fost ridicat de Securitate.
La 1 octombrie 1938 a fost numit profesor la Catedra de dogmatică și apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcționat până în 1948, deținând un timp și funcția de Rector, predând Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica și mistica și Omiletica practică. Din 1 iunie 1939 a redactat revista "Biserica și Școala," iar din 1 august 1943 și "Calea mântuirii."
A publicat "Teologie și preoție" (1938/1939), "Paisie și paisianismul" (1940), "Catehism creștin ortodox" (1955), "Sfintele Taine" (1946), "Mântuirea" (1947). Cea mai înaltă culme a scrierilor sale a fost seria de cărți de predici și meditații religioase în care a definit esența și apologia creștinismului: "Duhul Adevărului" (1942, premiată de Academia Română) și "Religia Iubirii" (1946).
La 3 martie 1945 a fost ridicat, împreună cu alți oameni de cultură și de trăire religioasă, și deținut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945. În dimineața Bobotezei, 6 ianuarie 1949, a fost din nou ridicat și anchetat, transferat apoi la Penitenciarul din Timișoara; la 28 octombrie 1949 a fost judecat și condamnat la un an de închisoare corecțională pentru "omisiunea denunțării," trecând și prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la 5 ianuarie 1950. După eliberare a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, din 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală), unde a activat până la arestare.
La 25 septembrie 1958 a fost ridicat și dus la Ministerul de Interne din București, supus unei anchete aspre, transportat la Cluj și judecat în secret. La 14 martie 1959, Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat, împreună cu alți șase preoți din Arad, la 20 de ani de muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru "uneltire contra ordinei sociale," și la 20 de ani de temniță grea pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare."
Detenția a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viață la 18 septembrie 1961. A fost înmormântat fără cruce, fără să se cunoască locul unde odihnesc rămășițele lui pământești.
Tropar, glasul 1: Cuvântul Evangheliei ai mărturisit, vrednic slujitor fiind turmei tale și spre Taborul cel ceresc ai alergat, Pătimirii Domnului urmând. Pentru aceasta, te și veselești de slava Dumnezeirii, Părintele nostru Ilarion. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să miluiască sufletele noastre.
Sfântul Ierarh Eumenie, episcopul Gortinei
Sfântul Ierarh Eumenie, episcopul Gortinei din insula Creta, a plăcut lui Dumnezeu din tinerețe prin viața lui îmbunătățită, călătorind pe calea cea strâmtă care duce la cer. A lepădat mai întâi averea, împărțind-o săracilor, urmând cuvântul Domnului către tânărul bogat: "Vinde-ți averile și le împarte la săraci, și vei avea comoară în cer." A dezbrăcat pe cei săraci, pe cei goi și pe cei lipsiți cu averea sa, apoi s-a dezbrăcat el însuși de toată dulceața pământească.
A lepădat și "grosimea trupului," supunându-și poftele prin nevoințe, osteneli, înfrânare, post și pribegire, ferindu-se de toată plăcerea trupească, până ce sufletul și trupul, curățindu-se de patimi, s-au făcut locaș al Duhului Sfânt.
Când viața lui îmbunătățită strălucea și era de folos tuturor, a fost ales și ridicat la scaunul episcopal al Bisericii Gortinei, unde a luminat păstoria sa ca un soare, cu fapta mergând înaintea cuvântului, precum raza apucă înaintea luminii. Învăța pe fiii săi duhovnicești mai întâi prin pilda vieții curate, apoi prin cuvânt. Era, potrivit numelui său (Eumenie însemnând "milostiv"), tată al sărmanilor, bogăție a săracilor, dătător celor ce cer, mângâietor și pătimitor cu cei ce pătimesc, și un prea minunat făcător de minuni.
O dată a omorât prin rugăciune un șarpe mare ce se repezise asupra lui, dar și mai mare minune a făcut atunci când, prin rugăciune, a călcat pe șarpele iadului, pe diavolul, alungându-l de la turma lui Hristos încredințată lui. Nu numai în Gortina, ci și la Roma s-a înarmat împotriva diavolilor, făcând semne și minuni care i-au uimit pe mulți, alungând duhurile viclene din oameni, tămăduind bolnavii și făcând pace în mijlocul vrajbelor și al mâniilor.
Ajungând la Tebaida Egiptului, în vreme de secetă, a pogorât ploaie din cer prin rugăciune. Acolo, sfârșindu-se cu pace, a trecut de la viața cea vremelnică la viața cea veșnică și nesfârșită. Sfântul lui trup a fost mutat la Gortina, la scaunul lui episcopal, unde a fost îngropat cu cinste.
Tropar, glasul 8: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Eumenie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Muceniță Ariadna din Frigia
Această sfânta muceniță, Ariadna, a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăției lui Adrian (117-138), fiind roabă la oarecare Tertill, mai mare al cetății Promisia, din țara Frigiei. Acel Tertill a făcut praznic în capiștea idolească la nașterea unui prunc al său, jertfind și închinându-se zeilor și dănțuind cu toți casnicii și cu prietenii și megiașii săi. Sfânta Ariadna a rămas acasă și n-a vrut să intre în capiștea idolească și să prăznuiască împreună cu stăpânul său. Deci mâniindu-se stăpânul ei, a bătut-o fără milă, apoi, spânzurând-o, a strujit-o cu unghii de fier, după această a aruncat-o în temniță și a chinuit-o cu foamea multă vreme, ca să se lepede de Hristos și să se închine idolilor neînsuflețiți. Apoi, i-a dat drumul din temniță și ea s-a dus din cetate. Dar stăpânul ei, căindu-se că a liberat-o, a alergat după dânsa cu slujitorii săi, iar ea uitându-se înapoi și văzând pe urmăritorii săi, a fugit și, apropiindu-se de o oarecare piatră, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mâinile vrăjmașilor. Și îndată, cu dumnezeiască putere, s-a desfăcut piatra și a intrat sfânta înlăuntru, iar piatră s-a strâns la loc cum a fost, pentru că îngerul Domnului, arătându-se acolo, a făcut această minune. Deci, prigonitorii s-au tulburat de frică și, hărțuindu-se cu sulițele lor, singuri s-au împuns pe ei și au pierit.