2 Septembrie

Sfântul Mucenic Mamant

Sfântul Mucenic Mamant este cinstit la 2 septembrie ca ocrotitor al păstorilor, un tânăr din Paflagonia care a trăit în prietenie cu fiarele pustiei și a biruit cu credința toate chinurile la care l-au supus prigonitorii lui Hristos în veacul al III-lea.

Mucenicul avea ca patrie Paflagonia. Tatăl lui, Teodot, și mama lui, Rufina, erau din neam mare de patricieni, cinstiți și bogați, și mărturiseau deschis credința creștină. Pentru aceasta au fost clevetiți dregătorului Alexandru, căruia îi fusese poruncit de împărat să înmulțească cinstea zeilor și să prigonească pe creștinii nesupuși. Alexandru, deși voia să-l chinuiască pe Teodot, a fost oprit de neamul lui nobil și l-a trimis la Cezareea Capadociei, la dregătorul Faust, mai aprig prigonitor.

Faust l-a aruncat pe Teodot în temniță. Rufina, deși însărcinată, l-a urmat de bunăvoie și a intrat cu el în temniță. Teodot, rugându-se lui Dumnezeu să-i primească sufletul mai degrabă decât să cedeze sub chinuri, a primit un sfârșit pașnic, murind în temniță prin voia Domnului. Rufina, rămasă acolo, a născut înainte de vreme un prunc de parte bărbătească; văzând pruncul și trupul neînsuflețit al soțului ei, s-a rugat și ea lui Dumnezeu să o ia la Sine, încredințându-I copilul. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, iar ea și-a dat duhul, rămânând pruncul viu între trupurile părinților morți.

Prin descoperire îngerească, o femeie de neam bun și ortodoxă din Cezareea, numită Amia, a fost trimisă să ceară de la dregător trupurile celor doi și să le îngroape cu cinste, luând pruncul să-l crească drept fiu al ei. Așa a și făcut: a îngropat trupurile în grădina sa și l-a crescut pe prunc cu dragoste, fiind ea însăși fără copii. Copilul nu a rostit niciun cuvânt timp de cinci ani; primul cuvânt spus a fost "mama," care în latinește înseamnă sân sau maică, de unde i s-a dat numele Mamant. Amia l-a dat la învățătura cărții, unde a întrecut degrabă pe toți cei de-o vârstă cu el.

Pe atunci împăratul Aurelian silea și pe copii să se închine idolilor, socotind că astfel vor rămâne cinstitori ai lor la maturitate. Mamant, având înțelepciune peste vârsta lui, îi învăța pe colegii de școală deșertăciunea idolilor și credința în adevăratul Dumnezeu. La cincisprezece ani a rămas orfan și de-a doua sa mamă, Amia, care i-a lăsat moștenire averea ei.

A venit atunci la Cezareea dregătorul Democrit, în locul lui Faust. I s-a clevetit că Mamant nu doar refuză idolii, ci îi îndeamnă și pe alți tineri să facă la fel. Democrit l-a chemat și l-a întrebat, iar Mamant a răspuns fără frică, mustrând rătăcirea idolatră. Aflând că tânărul e de neam nobil și moștenitor al unei mari averi, Democrit nu a avut putere să-l chinuiască și l-a trimis, în lanțuri, la împăratul Aurelian, aflat atunci în cetatea Egeea.

Aurelian a încercat mai întâi să-l ademenească cu daruri și cinste, apoi, la refuzul lui Mamant, l-a supus la chinuri: a fost bătut fără cruțare, ars cu lumânări (dar focul, ferindu-se de trupul lui, s-a întors spre chinuitori), apoi ucis cu pietre (pe care sfântul le-a primit ca pe niște flori). Văzând că nimic nu-l biruie, împăratul a poruncit să fie legat cu un plumb greu de gât și aruncat în mare. Un înger al Domnului i s-a arătat celor ce-l duceau, care au fugit înfricoșați, iar îngerul l-a dezlegat pe Mamant și l-a dus pe un munte din pustie, aproape de Cezareea.

Acolo Mamant a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, ca un nou Moise; un glas din cer i-a dat un toiag, cu care, lovind pământul, a făcut să izvorască o Evanghelie din pământ, și a zidit o mică biserică unde se ruga. Fiarele pustiei veneau la el ca oile la păstor; le mulgea laptele și făcea brânză, cu care hrănea și pe săracii care veneau la el.

Un al doilea dregător, tot cu numele Alexandru, aflând despre el și socotindu-l fermecător, a trimis ostași călare să-l aducă. Mamant, coborând singur din munte, i-a întâmpinat neștiut de ei, i-a ospătat în coliba lui cu lapte muls de la cerboaice și capre sălbatice, apoi le-a spus că el este cel căutat, lăsându-i să meargă înainte spre cetate, în timp ce el i-a urmat singur, însoțit de un leu.

Alexandru l-a chinuit din nou: l-a spânzurat, l-a strujit cu unghii de fier. Un glas din cer l-a îmbărbătat, auzit de mulți credincioși de față. A fost aruncat apoi în temniță, alături de vreo patruzeci de oameni înfometați; rugându-se el, un porumbel a adus prin fereastră hrană minunată, înmulțită pentru toți cei legați, iar în miezul nopții ușile temniței s-au deschis singure, eliberându-i pe toți, în afară de Mamant. Aruncat apoi într-un cuptor înfocat, a petrecut acolo trei zile nevătămat, cântând lui Dumnezeu, până ce cuptorul s-a răcit.

Scos din cuptor, a fost dat spre mâncare fiarelor: o ursoaică flămândă s-a culcat la picioarele lui, un pardos l-a sărutat pe față. Apoi a alergat în arenă leul care venise cu el din pustie, și, printr-o minune, i-a grăit cu glas omenesc: "Tu ești păstorul meu care m-ai păscut în munte." Leul s-a repezit apoi asupra mulțimii păgâne adunate acolo, ucigând mulți dintre ei, cruțând doar pe dregător și puțini alții. Mamant a îmblânzit apoi leul și l-a trimis înapoi în pustie.

Poporul păgân, mâniat, a cerut alungarea leului ca să-l ucidă pe Mamant cu pietre. Un jertfitor idolesc, la porunca dregătorului, l-a lovit cu o suliță în pântece, pătrunzându-l, încât măruntaiele i-au ieșit afară. Sfântul, luându-le el însuși cu mâinile, a mers purtându-le prin cetate, în timp ce femei credincioase îi adunau sângele într-un vas. Ajungând la o peșteră de piatră, la vreo două stadii, s-a odihnit acolo, iar un glas din cer l-a chemat la cele veșnice; și-a dat duhul cu bucurie în mâinile Domnului.

Moaștele lui au fost îngropate de credincioși la locul acela, unde s-au săvârșit multe minuni de-a lungul vremii, mărturisite de Sfântul Vasile cel Mare într-o omilie rostită la pomenirea lui. Se mai istorisește o minune: împăratul apostat Iulian, voind să zidească o biserică măreață deasupra mormântului Sfântului Mamant, dar cu inimă fățarnică, nu din dreaptă credință, a văzut cum tot ce se zidea ziua se surpa noaptea, stâlpii se răsturnau, pietrele nu se puteau tăia sau se sfărâmau, iar varul și cărămizile erau spulberate în fiecare dimineață, semn că sfântul nu a voit să primească o biserică ridicată de acel împărat care avea să lupte curând împotriva dreptei credințe.

Tropar, glasul 4: Mucenicul Tău, Doamne, Mamant, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având tăria Ta, pe chinuitori a biruit; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Ierarh Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Ierarh Ioan a trăit pe vremea împăraților Iustin, Tiberie și Mavrichie, născut în Constantinopol. La început a fost lucrător de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini și temător de Dumnezeu. A primit în casa lui pe un călugăr din Palestina, Evsevie, cu care a petrecut multă vreme. Odată, mergând pe cale, călugărul mergea de-a dreapta lui Ioan, iar un om necunoscut i-a zis: "Nu ți se cade, Părinte, să mergi de-a dreapta celui mare!" - semn dumnezeiesc al arhieriei ce-i era rânduită lui Ioan.

Călugărul a spus aceasta patriarhului Eutihie al Constantinopolului, care l-a sfătuit pe Ioan să se călugărească, fiind vrednic de clerul bisericesc. Rugându-se în biserica Sfântului Lavrentie, Ioan a avut o vedenie: mulțime de sfinți, îmbrăcați în alb, se veseleau în altar cântând, iar unul dintre ei împărțea săracilor dintr-un vas care nu se golea niciodată, până ce un sărac a strigat cu strâmtorare "Doamne, miluiește, până când nu se poate deșerta punga aceasta!" - și îndată punga a rămas goală. Aceasta prevestea rânduiala lui viitoare și marea lui milostenie către săraci.

După moartea Patriarhului Eutihie, Ioan a fost ales patriarh, dar nu voia să primească, socotindu-se nevrednic, până a avut o vedenie înfricoșătoare: de o parte marea înălțându-se până la cer, cu un cuptor înfocat, iar de cealaltă mulțime de îngeri zicându-i: "Nu primești scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toți." Supunându-se cu frică, a primit alegerea.

A avut postire desăvârșită și viață curată în toată fapta bună, până la sfârșit, mărturisită de minunile lui. A alinat odată o mare învolburată prin rugăciune și prin semnul Crucii. L-a vindecat pe orbul Ioan din Gaza, punându-i pe ochi o părticică din Trupul lui Hristos și zicând: "Cel ce a tămăduit pe orbul din naștere, Acela să te tămăduiască și pe tine." Când ciuma bântuia Constantinopolul, s-a rugat lui Dumnezeu să-Și întoarcă mânia și a poruncit unui slujitor să numere zilnic morții, mutând pietricele dintr-un vas în altul: în prima zi au fost 323 de morți, iar Ioan a proorocit că moartea va înceta, ceea ce s-a și întâmplat treptat, până a încetat cu totul într-o săptămână.

Postea șase zile fără să guste hrană, iar a șaptea zi gusta puțin din verdețurile grădinii, pepeni, struguri sau smochine - așa i-a fost hrana în toți anii arhieriei. Dormea foarte puțin, așezat cu pieptul lipit de genunchi, cu o andrea înfiptă într-o lumânare aprinsă, ca să se trezească atunci când focul ajungea la ea și andreaua cădea; iar de nu auzea sunetul, rămânea toată noaptea fără somn. A întors de multe ori năvălirile barbarilor prin rugăciune și post, păzindu-și turma de vrăjmașii văzuți și nevăzuți, fiind tată al săracilor și izbăvitor al celor năpăstuiți.

Odată, aflând că sâmbăta Cincizecimii era programată alergarea cailor, s-a rugat lui Dumnezeu împotriva acestui lucru, iar din văzduh s-a stârnit o furtună cumplită, cu tunete, fulgere și grindină, care a împrăștiat toată mulțimea de frică. A avut și putere asupra duhurilor necurate: o femeie cu bărbatul îndrăcit, trimisă de un sihastru anume la Patriarhul Ioan, și-a văzut soțul tămăduit prin rugăciunile lui. Mulți bolnavi au primit tămăduiri, iar multor femei li s-a dezlegat sterpiciunea prin rugăciunile lui.

Păstorind bine turma până la bătrânețe, a ajuns la fericitul sfârșit. La ducerea trupului său, eparhul Nil a venit să-l sărute, plecându-se spre el; iar sfântul, deși mort, i-a șoptit ceva la ureche, pe care Nil nu l-a dezvăluit niciodată nimănui. A fost îngropat înăuntrul altarului bisericii Sfinților Apostoli, ca un vrednic slujitor al lui Dumnezeu.

Tropar, glasul 4: Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Ioan, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.