Sfânta întâia Muceniță și întocmai cu Apostolii Tecla
Sfânta Tecla este pomenită la 24 septembrie cu titlul dublu de "întâia muceniță" și "întocmai cu Apostolii," singurul titlu de acest fel purtat de o femeie alături de Sfânta Maria Magdalena și Sfânta Nina. Este prima femeie care a pătimit chinuri pentru credința în Hristos, ucenica directă a Sfântului Pavel, a cărei viață a fascinat Biserica primară și a stârnit o literatură hagiografică bogată.
Cuvântând Sfântul Apostol Pavel despre curăție și feciorie, a deșteptat pe Sfânta Tecla spre păzirea fecioriei ei. A spus Tecla în inima sa că din acel ceas își va lăsa logodnicul și toate dulcețile lumii, ca să slujească lui Hristos în curăție feciorească până la sfârșitul vieții.
Când Sfinții Apostoli Pavel și Varnava propovăduiau bunavestirea, au mers și în Iconia și au găzduit la Onisifor, pe cel pomenit de Pavel în scrisoarea către Timotei: "Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit și de lanțurile mele nu s-a rușinat." Mulți, ascultând învățătura lor și văzând semnele și minunile săvârșite de ei, au crezut în Hristos. Grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu atât în casă, cât și în sinagogă, precum scriu Faptele Apostolilor: "Și în Iconia au intrat ei, ca de obicei, în sinagoga iudeilor... Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său."
Era acolo o fecioară frumoasă, de optsprezece ani, numită Tecla, fiica unei mame numite Teoclia, de neam mare și slăvit, logodită cu un tânăr dintre cei mai de frunte ai cetății, numit Famir, bogat și frumos. Acesta ședea, printre alții, la fereastra casei lui Onisifor, ascultând învățătura apostolilor. Cuvântul lui Dumnezeu a căzut pe pământ bun în inima Teclei, s-a înrădăcinat adânc și a răsărit: a crezut în Hristos și s-a lipit de El cu tot sufletul. Pavel, povățuit de Dumnezeu, a vorbit mult despre feciorie și curăție, spunând că fecioara care își păzește fecioria pentru dragostea lui Hristos are parte cu îngerii și este mireasă a lui Hristos. Aceste cuvinte au deșteptat-o pe Tecla spre hotărârea de a-și lăsa logodnicul.
A șezut lângă Pavel, ascultându-i cuvântul, trei zile și trei nopți, fără să meargă la mâncare, băutură sau odihnă, asemenea Mariei care ședea la picioarele lui Iisus. Teoclia, aflând că fiica ei a crezut în Hristos, a luat-o cu sila de la acea adunare, i-a ocărât pe apostoli și l-a chemat pe Famir, spunându-i că logodnica lui "s-a sălbăticit," fiind amăgită de "străinii aceia fermecători." Famir a încercat s-o îmbuneze cu vorbe bune, dar Tecla nu voia nici să se uite la el, purtând în inimă un alt Mire. Mama, mâniată, a bătut-o, trăgând-o de păr și călcând-o cu picioarele, apoi a încuiat-o și a chinuit-o cu foame; dar, biruită de dragostea de mamă, a rugat-o cu lacrimi să nu se depărteze de logodnicul ei. Așezată la masă cu Famir, Tecla tăcea, fără să guste nimic, suspinând spre Mirele ceresc. Când Famir a vrut s-o cuprindă și s-o sărute cu sila, ea l-a scuipat în ochi și a fugit din mâinile lui.
Famir, mâhnit, s-a dus la dregătorul cetății și l-a pârât pe Pavel, numindu-l vrăjitor care a amețit-o pe logodnica lui. Dregătorul l-a chemat pe Pavel, l-a întrebat cine este, iar acesta a propovăduit cu îndrăzneală numele lui Hristos. Dregătorul a poruncit ca Pavel să fie legat și băgat în temniță, până va avea vreme să-l cerceteze mai bine.
Tecla, aflând că Pavel a fost întemnițat pentru ea, a ieșit noaptea pe ascuns din casă, a alergat la temniță și a dat străjerului gherdanul ei și un ban de aur, ca să-i deschidă ușa. Sfântul Ioan Gură de Aur amintește de acest fapt: "Aceea, ca să vadă pe Pavel, aurul său l-a dat străjerului temniței; iar tu niciun ban nu vrei să dai, ca să vezi pe Hristos." A căzut la picioarele lui Pavel, sărutându-i lanțurile, iar el, aflând tot ce pătimise ea pentru curăție, s-a bucurat de bărbăția ei, a binecuvântat-o, numind-o mireasă a lui Hristos și fiica lui întâi-născută prin credință. A învățat-o acolo, în temniță, credința, dragostea dumnezeiască și paza curatei feciorii.
Căutată în zadar acasă, Tecla a fost în cele din urmă găsită în temniță, lângă Pavel, și scoasă cu sila afară. Dregătorul, chemându-i din nou la judecată pe amândoi, a fost îndemnat de mulțime să-l piardă pe Pavel, socotit fermecător; Famir stăruia la fel. Întrebată de ce nu se însoțește cu logodnicul ei, Tecla privea doar spre Pavel și tăcea, "ca o mielușea fără de glas." Teoclia însăși, uitându-și dragostea de mamă, a strigat către judecător: "Arde pe această rea roabă... nu este aceasta fiica mea." Cercetând pe Pavel și neaflând altă vină decât propovăduirea lui Hristos, dregătorul nu l-a osândit la moarte, ci, bătându-l, l-a alungat din cetate, împreună cu Varnava și cu Onisifor și fiii lui.
Pe Tecla, dregătorul a osândit-o la ardere, după stăruința mamei ei. Adunându-se lemne, fân și vreascuri, sfânta însăși s-a suit deasupra grămezii, făcându-și semnul crucii, gata să ardă mai degrabă de flacăra dragostei dumnezeiești decât de foc. Stând acolo, a văzut pe Domnul, în chipul lui Pavel, poruncindu-i să îndrăznească. Când s-a aprins focul, un nor plin de apă a venit deodată și a stins totul cu o ploaie cu grindină mare, iar mulțimea a fugit înspăimântată. Tecla a ieșit nevătămată, fără ca focul să se fi atins de ea.
Nu s-a mai întors acasă, ci a plecat să-l caute pe Pavel. Pe drum a întâlnit un tânăr ucenic de-al lui, care a dus-o la mormântul unde Pavel, cu ceilalți, se ascunsese, postind și rugându-se pentru ea. Toți s-au bucurat mult văzând-o vie și sănătoasă, mulțumind lui Dumnezeu.
Pavel, cu Varnava, a plecat mai departe prin Listra și Derbe, binevestind și tămăduind bolnavi, iar Tecla i-a urmat până la Antiohia. Acolo, un dregător numit Alexandru, uimit de frumusețea ei, a vrut s-o ia de soție, dar Tecla a fugit de el ca de un leu. Odată, întâlnind-o pe cale, Alexandru a prins-o cu sila de grumaji; ea, luptându-se, i-a rupt hainele de pe el, umplându-l de rușine. Mâniat, și știind-o creștină, a dus-o la judecată. Întrebată de ce se leapădă de nuntă, ea a răspuns: "Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu." Dregătorul a osândit-o să fie dată fiarelor, pentru credință și pentru curăție.
Înainte de priveliște, a fost dată în pază unei femei de neam împărătesc, Trifena (pomenită de Pavel în Epistola către Romani), a cărei fiică, Falconilla, murise de curând. A doua zi, dându-i-se drumul fiarelor, niciuna nu s-a atins de ea: își plecau capetele, ca și cum le-ar fi fost rușine de goliciunea ei feciorească, la porunca dregătorului, care voise s-o dezbrace, crezând că poartă farmece în haine. O leoaică s-a așezat înaintea ei și i-a lins picioarele. Dregătorul, nepricepându-se, a poruncit s-o arunce într-o groapă plină de jivine și șerpi veninoși, dar Dumnezeu le-a încuiat gurile, iar ea a ieșit nevătămată. A treia încercare, legarea de doi tauri turbați, mânați cu fiare înroșite, s-a sfârșit la fel: funiile s-au rupt ca pânza de păianjen, iar taurii au fugit, lăsând-o neatinsă.
Dregătorul, mirat, a întrebat-o cine este și ce putere are, iar ea a răspuns doar: "Sunt roaba Dumnezeului celui viu." Temându-se, a poruncit s-o îmbrace în haine de cinste și i-a dat drumul, cu vorbele: "Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă." A rămas o vreme la Trifena, propovăduind și aducând mulți la credință, apoi, dorind să-l urmeze pe Pavel, acesta a oprit-o, zicând: "Nimeni nu merge la război cu mireasa," dându-i doar binecuvântarea.
S-a dus la Seleucia, retrăgându-se pe un munte pustiu din apropiere, unde a viețuit în post, rugăciune și contemplație, tămăduind pe toți cei ce veneau la ea cu bolile lor. Un jertfitor păgân, poftind-o cu gând necurat și repezindu-se spre ea, a fost trântit la pământ de puterea lui Dumnezeu, zăcând mut trei zile; vindecat abia după ce a sărutat o icoană cu chipul ei, s-a botezat cu toată casa lui.
Doctorii și vrăjitorii din Seleucia, sărăciți fiindcă bolnavii veneau la Tecla să fie tămăduiți fără plată, mâniați, au trimis niște tineri fără rușine s-o necinstească. Tecla, înțelegând gândul lor rău, a fugit prin pustie, urmărită ca o oaie de vânători. Fiind aproape s-o ajungă, s-a rugat lui Dumnezeu, iar un munte de piatră s-a desfăcut și a primit-o înăuntrul lui, apărându-i astfel fecioria, locul devenind și mormântul ei, căci acolo și-a dat sufletul, având nouăzeci de ani.
Tropar, glasul 4: Mielușeaua Ta, Iisuse, Tecla, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine. Ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul este unul din cei mai mari nevoitori și povățuitori duhovnicești ai veacului al XX-lea, un țăran rus simplu ajuns monah la Sfântul Munte Athos, care a primit harul vederii lui Hristos și a trăit zeci de ani în rugăciune neîncetată și dragoste fără margini pentru toată omenirea. A adormit în Hristos la 24 septembrie 1938. Ucenicul lui, Arhimandritul Sofronie (Saharov), a strâns și tipărit scrierile lui, făcându-l cunoscut lumii întregi.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfâșie sufletul.
Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866, într-o familie modestă de țărani ruși, alcătuită, pe lângă părinți, din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credință, blândețe și înțelepciune, i-a fost primul model în viața lăuntrică.
Încă de mic copil, Simeon și-a pus în gând, la doar patru ani, ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul." Auzind mai apoi despre viața sfântă și minunile Sfântului Ioan de Kronstadt, contemporan al său, tânărul Simeon și-a dat seama că, "dacă există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc."
La 19 ani, simțind o prefacere lăuntrică și atracția pentru viața monahală, tatăl său a fost categoric: "Fă-ți mai întâi serviciul militar, apoi ești liber să te duci." Această stare deosebită a durat trei luni, apoi l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros și chipeș, a început să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui, departe de fiorul divin care îl cercetase, trecând prin multe ispite ale tinereții; într-o zi a lovit un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia a rămas în viață.
În mijlocul acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală a început să se stingă. Într-o zi, însă, a fost trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care i-a înrâurit sufletul tulburat. Până la sfârșitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea lui. Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înainte de serviciul militar, a jucat un rol hotărâtor: Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul lui și a început să se căiască fierbinte.
Simeon și-a executat serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost mult prețuit de camarazii lui, gândul fiindu-i mereu la pocăință și la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori chiar și bani. În timpul serviciului militar, sfaturile lui au salvat de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut în ispită. Puțin înainte de eliberare, s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt, dar, negăsindu-l, i-a lăsat o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon a simțit puterea rugăciunii sfântului părinte.
Ajuns acasă, s-a îmbarcat în scurt timp spre Muntele Athos. La 26 de ani, a intrat în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon (Russikon). Introdus în tradiția seculară athonită, fratele Simeon se împărtășea din bucuria rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!" Într-o seară, rugându-se înaintea icoanei Maicii Domnului, a dobândit, ca un dar neprețuit, rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare.
Lipsit de experiență, tânărul frate a căzut apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După șase luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia lui, a atins treapta ultimă a deznădejdii, trăind, timp de o oră, sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, ce i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiași spaime, s-a dus la Vecernie, în paraclisul Sfântului Ilie, și abia a șoptit: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!" Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, L-a văzut pe Iisus Hristos Cel Viu. Întreaga lui făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer, iar intensitatea vedeniei i-a provocat o stare de epuizare aproape de moarte.
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon a trăit o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp, iar într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care lucrarea lui simțită a început treptat să slăbească, iar pacea și bucuria au lăsat loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon, devenit acum monahul Siluan, a recurs la mijloace ascetice deosebite. Păstrându-și ascultarea de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii, cu peste două mii de viețuitori, s-a cufundat și mai adânc în rugăciune. A urmat o lungă perioadă de cincisprezece ani de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri, dublate de intense atacuri demonice.
După cincisprezece ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan a căzut din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, s-a rugat fierbinte și a auzit glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor." "Doamne," a zis atunci Siluan, "învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit." Și din nou a primit acest răspuns în inima lui: "Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui."
Din acel moment, sufletul lui a înțeles că locul de bătălie împotriva răului se găsește în inima omului, că rădăcina păcatului stă în mândrie, iar de atunci Siluan și-a concentrat toate puterile pentru a dobândi smerenia lui Hristos, biruind orice suferință pământească printr-o suferință și mai mare, osândindu-se la iad ca nefiind vrednic de Dumnezeu, dar, sigur de iubirea Domnului, stând înțelept pe marginea adâncului, "și nu deznădăjduind."
Timp de încă cincisprezece ani, Siluan a urmat calea de foc ce i-a fost arătată. De atunci, harul nu l-a mai părăsit ca înainte, iar Duhul Sfânt i-a dat din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan a început să înțeleagă în profunzime marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea lui a început să predomine compătimirea pentru cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu; rugăciunea lui, întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, a trecut dincolo de marginile timpului, iar Duhul Sfânt i-a îngăduit să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul," iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeași iubire l-a îndemnat pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, extraordinara lui viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații lui monahi. În această perioadă a vieții lui l-a descoperit Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice mai târziu însemnările lui.
Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga lui viață de călugăr. După o scurtă suferință de opt zile, perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, s-a stins ușor, fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva, între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Tropar, glasul 3: Propovăduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios, căci pe Cel smerit și blând ai văzut și inima Aceluia o ai cunoscut. Pentru aceasta, prin graiurile tale toți luminându-ne, proslăvim Duhul, Carele pe tine l-au proslăvit.