Sfânta Cuvioasă Eufrosina din Alexandria
A fost un om în cetatea Alexandriei, numit Pafnutie, bogat, mărit, cinstit și temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului și viețuind cu dumnezeiască plăcere. Avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă și plăcută lui Dumnezeu, dar stearpă. Amândoi erau mâhniți de aceasta, pentru că nu aveau cui să-și lase averile. Se rugau neîncetat lui Dumnezeu să le dea rod și făceau multe milostenii la săraci, biserici și mănăstiri, petrecând în post și în rugăciuni.
Odată, Pafnutie a mers la o mănăstire al cărei egumen auzise că este sfânt și a dat acolo o milostenie mare. Vorbind cu egumenul și cunoscându-l bine plăcut lui Dumnezeu, i-a spus mâhnirea lui pentru nerodire și l-a rugat să se roage pentru el cu frații mănăstirii. Dumnezeu a ascultat rugăciunile egumenului și a dezlegat nerodirea femeii lui Pafnutie, dăruindu-le o fiică foarte frumoasă. Bucurându-se de acest dar, i-au pus la botez numele Eufrosina. De atunci, Pafnutie mergea des la acea mănăstire, dădea milostenie tuturor călugărilor și a câștigat mare dragoste către acel egumen.
Trecând doisprezece ani de la nașterea Eufrosinei, mama ei a murit, iar Pafnutie a rămas s-o crească singur, învățând-o Scriptura, la care ea se îndeletnicea cu multă râvnă. Vestea despre buna ei înțelegere și frumusețea ei s-a răspândit prin toată Alexandria, iar mulți tineri de neam bun se întreceau s-o ceară în căsătorie. Pafnutie a ales pe cel ce întrecea pe toți cu neamul, dregătoria, bogăția și mărirea, și s-a înțeles cu tatăl lui pentru nuntă.
Înainte de nuntă, Pafnutie a dus-o pe fiica sa la mănăstirea egumenului iubit, ca s-o binecuvânteze. Egumenul a vorbit îndelung cu ea despre curăție, smerenie, frica de Dumnezeu și milostenie, iar ea, având optsprezece ani, punea totul la inimă. Au rămas acolo trei zile, timp în care Pafnutie, ascultând cântările și văzând nevoința călugărilor, se minuna, zicând în sine: "Fericiți sunt oamenii aceștia, că și aici ca îngerii viețuiesc." Astfel a început și inima Eufrosinei să se aprindă de dorința acelei vieți sfinte. La plecare, ea a cerut ea însăși binecuvântarea egumenului pentru mântuirea sufletului ei.
De atunci, ori de câte ori Pafnutie găsea vreun călugăr pe cale sau în cetate, îl aducea în casa lui și-l ruga să se roage pentru el și pentru fiica lui. Apropiindu-se odată ziua de pomenire a ctitorului mănăstirii, egumenul a trimis un frate să-l poftească pe Pafnutie la praznic. Fratele, negăsindu-l acasă, a fost chemat de Eufrosina, care l-a întrebat de rânduiala mănăstirească: câți frați sunt, dacă ar primi pe cineva nou, dacă postesc și cântă împreună. Aflând toate acestea, i-a mărturisit că și ea ar vrea o asemenea viață, dar se teme să-și supere tatăl, care voia s-o mărite. Călugărul a sfătuit-o să nu se însoțească cu bărbat vremelnic, ci să fugă în taină la o mănăstire, schimbându-și înfățișarea, ca să nu fie recunoscută.
Bucurându-se de acest sfat, Eufrosina l-a întrebat cine ar putea s-o tundă. El i-a spus că tatăl ei va pleca la mănăstire câteva zile, iar ea, între timp, să cheme pe cineva dintre părinții călugări.
Când Pafnutie a plecat la mănăstire pentru praznic, Eufrosina a trimis o slugă credincioasă să cheme un călugăr oarecare de la o altă mănăstire. A venit astfel, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un călugăr necunoscut, căruia Eufrosina i-a mărturisit toată frământarea ei: tatăl bogat care voia s-o dea lumii, teama de a-l supăra, dorința ei de curăție. Bătrânul, citându-i cuvântul Domnului din Evanghelie, i-a spus că averile tatălui ei au mulți alți moștenitori, bisericile, mănăstirile, săracii, iar ea trebuie să se îngrijească de sufletul ei. Eufrosina l-a rugat atunci să-i tundă părul și să-i facă rugăciunea, iar el, sculându-se, a tuns-o și a îmbrăcat-o în chipul îngeresc, binecuvântând-o, chiar acolo, în casa tatălui ei.
Seara, gândindu-se că, dacă merge la o mănăstire de fecioare, tatăl ei o va găsi și o va scoate de acolo pentru logodnic, Eufrosina s-a hotărât să meargă la o mănăstire de bărbați, unde nimeni s-o cunoască. S-a îmbrăcat în haine bărbătești, a luat cincizeci de bani de aur și a fugit noaptea din casă, ascunzându-se până a doua zi, când tatăl ei s-a întors în cetate.
A ajuns la mănăstirea unde tatăl ei era cunoscut și a bătut la poartă, spunându-i portarului că este un famen (eunuc) venit de la palatele împărătești și dorește să vorbească cu egumenul. Acesta, ieșind, a primit-o, iar ea i-a spus că fusese în slujba curții imperiale și, negăsind acolo folos duhovnicesc, a auzit de viața bună a mănăstirii și a venit să rămână. Întrebată de nume, a răspuns: "Smaragd." Egumenul, socotind-o prea tânără să viețuiască singură, a dat-o în grija unui bătrân cu viață sfântă, Agapet, ca s-o îndrume. Ea i-a dat egumenului și cei cincizeci de bani de aur, spunând că, de va rămâne, va aduce mănăstirii și restul averii ei.
Smaragd se nevoia cu atâta râvnă în post, priveghere și rugăciune neîncetată, încât Agapet, învățătorul ei, se minuna și vorbea tuturor fraților despre ea, spre folosul lor. Dar fața ei, foarte frumoasă, stârnea ispite altor frați în timpul rugăciunii, iar aceștia se plângeau egumenului. Acesta a poruncit atunci ca Smaragd să se liniștească singură, într-o chilie deosebită, primind hrana de la Agapet, fără să mai vină la sobor.
Între timp, Pafnutie, întors acasă și negăsindu-și fiica, s-a umplut de mâhnire cumplită. A căutat-o cu ajutorul logodnicului, al tatălui acestuia și al slugilor, prin toată Alexandria: pe căi, la casele cunoscuților, pe mal, în corăbii, prin mănăstiri de fecioare, câmpii, munți și peșteri, dar n-a găsit-o. S-a tânguit amarnic, ca Iacov după Iosif, iar cei din jur plângeau împreună cu el.
Neaflând alinare, Pafnutie s-a dus la mănăstirea egumenului iubit, cerându-i rugăciuni. Egumenul a adunat frații, care au postit și s-au rugat o săptămână întreagă, dar nu au primit nicio descoperire, fiindcă rugăciunea Eufrosinei, ca să nu fie găsită, biruia rugăciunile tuturor. Egumenul l-a mângâiat pe Pafnutie, spunându-i că fiica lui și-a ales partea cea bună și că Dumnezeu i-o va arăta, la vremea potrivită, încă în viață.
După câtăva vreme, Pafnutie a venit din nou la mănăstire, tot mâhnit. Egumenul, vrând să-l aline, i-a vorbit despre "fratele Smaragd," venit de la curtea împăratului, de a cărui viață se folosea toată obștea, și l-a îndemnat să vorbească cu el, fără să știe, desigur, cine este în realitate. Agapet l-a dus pe Pafnutie la chilia lui Smaragd. Văzându-și tatăl, Eufrosina s-a umplut de lacrimi, dar Pafnutie a crezut că plânge din umilința rugăciunii, nerecunoscând-o, căci fața ei se uscase de multa nevoință; ea și-a acoperit chipul cu camilafca, de teamă să nu fie cunoscută.
Smaragd i-a vorbit îndelung despre împărăția cerurilor, despre lepădarea de cele lumești și despre faptul că nu se cuvine a iubi pe fii mai mult decât pe Dumnezeu, citând cuvântul Domnului: "De iubește cineva pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine." Văzându-l pe Pafnutie atât de mâhnit, i-a spus cu blândețe că, dacă fiica lui ar fi fost în primejdie, Dumnezeu i-ar fi arătat aceasta prin rugăciunile părinților, dar tăcerea Lui înseamnă că ea a ales calea cea bună; l-a încredințat că Domnul îi va arăta, curând, pe fiica pe care o caută. Pafnutie, mângâiat de aceste cuvinte, s-a întors acasă spunând egumenului că a primit atâta folos de la acel frate, încât parcă și-ar fi regăsit fiica.
Smaragd a petrecut în acea mănăstire treizeci și trei de ani, viețuind ca un înger. La sfârșit a căzut într-o boală grea. Pafnutie, venind la mănăstire cu alt prilej, a cerut voie să-l vadă pe fratele care îi era atât de drag sufletului. Găsindu-l pe patul de suferință, s-a tânguit amarnic, amintindu-și de făgăduința de mângâiere primită mai demult și temându-se că va pierde și acest ultim sprijin sufletesc, spunând: "De treizeci și opt de ani nu am văzut pe fiica mea, iar acum și pe tine te pierd." Smaragd l-a îndemnat să nu se mâhnească, amintindu-i din nou de Iacov, care și-a văzut pe Iosif viu după ce-l plânsese ca mort, și l-a rugat să rămână acolo trei zile.
Simțindu-și aproape sfârșitul, Eufrosina l-a chemat pe tatăl ei și i-a spus: "Eu sunt Eufrosina, fiica ta, pe care o cauți. Pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine și toată moștenirea și pe logodnicul meu, și am venit aici, tăinuindu-mi firea." L-a rugat ca numai el să-i pregătească trupul pentru înmormântare și să dea mănăstirii averea rămasă, împlinind astfel făgăduința ei către egumen. Zicând acestea, și-a dat duhul.
Pafnutie, auzind și văzând-o moartă, a căzut la pământ ca un mort, de spaimă și de durere. Venind Agapet și ridicându-l, Pafnutie a căzut apoi peste trupul fiicei sale, plângând cu amar și tânguindu-se că nu i s-a arătat mai devreme. Egumenul, aflând minunea, a venit și el, s-a plecat peste trupul ei sfânt și a rugat-o să mijlocească pentru mănăstire înaintea lui Hristos. A poruncit adunarea tuturor fraților pentru înmormântare. Un frate orb de un ochi, sărutând cu credință trupul ei, a primit vederea îndărăt.
Pafnutie s-a întors acasă, și-a împărțit averea la biserici, mănăstiri, săraci și străini, iar o parte a adus-o la mănăstirea fiicei lui, pentru trebuințele locașului. S-a călugărit el însuși acolo și, cerând chiar chilia în care viețuise Eufrosina, a petrecut zece ani în post și rugăciune, murind pe aceeași rogojină pe care se odihnise și ea. A fost îngropat cu cinste alături de fiica lui, iar pomenirea amândurora se face în fiecare an, spre slava Preasfintei Treimi.
Tropar, glasul 8: Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Eufrosina, duhul tău.
Sfântul Cuvios Pafnutie Egipteanul
Cuviosul Pafnutie Egipteanul (sec. IV) s-a născut în Alexandria, din părinți bogați. Până la vârsta de 20 de ani a trăit în învățătura păgână a vremii, până când l-a întâlnit pe preotul Macrin care vorbindu-i despre credința și învățătura cea adevărată, s-a schimbat. Și-a vândut averea și a împărțit câștigul săracilor, după care a intrat în Mănăstirea Antinoe, unde a ajuns stareț, apoi Episcop al Tebaidei. A participat la Sinodul de la Tir din anul 335 alături de Sfântul Atanasie cel Mare pentru a apăra credința ortodoxă de la Sinodul I ecumenic de la Niceea împotriva ereziei ariene.
Sfântul Cuvios Serghie de la Radonej
Sfântul Cuvios Serghie de la Radonej este cel mai mare sfânt al Rusiei, ctitorul Lavrei Sfintei Treimi de lângă Moscova, înnoitorul vieții monahale ruse în veacul al XIV-lea și cel care l-a încurajat pe cneazul Dimitrie al Moscovei, prorocindu-i biruința, înaintea războiului cu hanul tătar Mamai. Este prăznuit la 25 septembrie, ziua adormirii lui.
S-a născut în cetatea Rostov, din părinți binecredincioși, Chiril și Maria. Dumnezeu l-a ales pentru slujba Sa încă din pântecele mamei: aflându-se ea la Sfânta Liturghie, pruncul a strigat de trei ori, auzit de toți cei din preajmă, la citirea Evangheliei, la Heruvic și la "Sfintele sfinților", asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, care a săltat de bucurie înaintea Maicii Domnului. Născut, a primit numele Vartolomeu. Încă de mic nu sugea miercurea și vinerea, începutul postirii lui celei mari.
La șapte ani a fost dat la învățătura cărții, dar, fiind zăbavnic la minte, nu izbutea să învețe, spre necazul lui mare. Umblând singur printr-o dumbravă, unde îi plăcea liniștea, a găsit un călugăr, mai degrabă înger în chip călugăresc, stând la rugăciune. Copilul i-a mărturisit necazul lui și l-a rugat să se roage pentru el. Călugărul l-a binecuvântat, spunându-i că de acum Dumnezeu îi va da înțelegerea celor de trebuință. Din acea clipă, Vartolomeu a putut învăța fără osteneală toată înțelepciunea cărții.
Părinții lui s-au mutat din Rostov la Radonej, unde, la scurtă vreme, au și murit, lăsându-i lui Vartolomeu toată averea. Socotind că și el este muritor, a împărțit-o și s-a dus în pustie, unde și-a făcut o chiliuță și a viețuit singur, în rugăciune neîncetată. După o vreme a venit la el un ieromonah, Mitrofan, care l-a tuns în călugărie, la vârsta de douăzeci și trei de ani, dându-i numele de Serghie, și a prorocit că la locul acela se va ridica o mănăstire mare și slăvită. Apoi a plecat, iar Serghie a rămas singur, zdrobindu-și trupul cu privegherea, cu postul și cu multe osteneli, îndurând gerul iernii într-o singură haină. Diavolii, neputând să-l alunge, i s-au arătat în chip de fiare și de șerpi, cu strigăte și amenințări, dar el i-a izgonit prin rugăciune.
Vestea despre el s-a răspândit și au început să vină la el mulți, care voiau să viețuiască sub povățuirea lui. A zidit mai întâi o biserică mică, sfințită cu hramul Sfintei Treimi din porunca arhiereului Teognost, apoi o mănăstire. Rugat de frați, a primit hirotonia întru preot de la episcopul Atanasie și a păstorit turma încredințată lui.
O dată, mănăstirea a rămas fără hrană trei zile, iar frații au început să cârtească, cerând să meargă în lume să ceară de pomană, lucru pe care Serghie îl oprea, învățându-i să nădăjduiască numai în Dumnezeu. A prorocit că a doua zi va veni îndestulare, și așa s-a și întâmplat: un om necunoscut a adus pâini proaspete, pește și bucate de la un "iubitor de Hristos", apoi a plecat fără să spună cine e.
Mănăstirea fiind așezată într-un loc fără apă, iar frații cârtind pentru osteneala de a o aduce de departe, Serghie s-a rugat într-o vale de sub mănăstire, deasupra unei mici gropi cu apă de ploaie, și îndată a izvorât un izvor mare, care se vede și astăzi, aducător de tămăduiri celor ce iau din el cu credință.
A primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni: a înviat, prin rugăciune, un copil pe care un tată îndurerat i-l adusese deja mort; a alungat duhuri necurate din cei stăpâniți de ele; a vindecat leproși și orbi. Domni, boieri și oameni de rând veneau la el din toate părțile. Un țăran simplu, venit să-l vadă, l-a disprețuit văzându-l îmbrăcat sărăcăcios, săpând pământul în grădină, și abia când a văzut un mare voievod închinându-i-se lui Serghie până la pământ a înțeles cine este, cerându-i iertare cu lacrimi; iar sfântul l-a mângâiat, spunându-i că numai el singur, dintre toți, judecase drept despre smerenia lui.
Rugându-se odată noaptea pentru ucenicii lui, a auzit un glas care l-a chemat pe nume și i-a arătat, într-o lumină cerească, mulțime de păsări preafrumoase cântând împrejurul mănăstirii, semn că așa se va înmulți turma ucenicilor lui, în veci.
Patriarhul Filotei al Constantinopolului i-a trimis din Bizanț, prin soli, o cruce, un paraman și o schimă, împreună cu o scrisoare prin care îl sfătuia să rânduiască viața de obște în mănăstirea sa, după pilda Proorocului David, care lăudase "a locui frații împreună". Serghie a mers cu scrisoarea la Mitropolitul Alexie al toată Rusia, iar acesta l-a încuviințat, așa că de atunci Serghie a așezat statornic rânduiala vieții de obște în lavră, unde nimeni nu avea nimic al său, ci toate erau comune.
Dorind să scape de slava omenească, a plecat în taină din mănăstire spre o pustie de lângă râul Cârjaci, unde a întemeiat un alt așezământ, cu biserică închinată Născătoarei de Dumnezeu. Frații rămași fără el, mâhniți, l-au căutat și, neizbutind să-l înduplece, au cerut ajutorul Mitropolitului Alexie, care a trimis doi arhimandriți să-l roage să se întoarcă, lucru pe care Serghie, din ascultare, l-a făcut.
Episcopul Ștefan al Permului, trecând odată pe drum aproape de mănăstire fără să aibă vreme să intre, s-a închinat de la distanță spre lavră; Serghie, aflat la masă, a simțit aceasta cu duhul, s-a ridicat și s-a închinat la rândul lui spre episcop, spre uimirea fraților, care mai apoi au aflat că întocmai așa se întâmplase.
Simeon, unul dintre ucenicii lui, slujind ca eclesiarh, l-a văzut pe Serghie învăluit în foc dumnezeiesc în timpul Sfintei Liturghii, foc care la împărtășanie a intrat, ca o pânză, în sfântul potir.
Spre bătrânețe, Mitropolitul Alexie, simțindu-și sfârșitul aproape, i-a oferit personal crucea sa arhierească, dorind să-l lase urmaș la scaunul Mitropoliei Rusiei. Serghie a refuzat din smerenie, spunând că nu a purtat aur din tinerețe și cu atât mai puțin la bătrânețe. După moartea lui Alexie, domnii și mulțimea credincioșilor au stăruit din nou pe lângă el să primească scaunul mitropolitan, dar a rămas neînduplecat. Un arhimandrit, Mihail, s-a ridicat atunci împotriva lui din mândrie, dorind el însuși scaunul; Serghie a prorocit că nu-și va atinge scopul, și așa s-a și întâmplat, Mihail a murit pe drum, mergând spre Constantinopol pentru hirotonie.
Când hanul tătar Mamai a năvălit asupra pământului Rusiei, marele cneaz Dimitrie, mâhnit, a fost întărit de Serghie prin rugăciune, care i-a prorocit biruința. Dimitrie a biruit în război, iar Serghie, aflat departe, la mănăstire, cunoștea prin descoperire dumnezeiască desfășurarea luptei chiar în timp ce se petrecea, aducând jertfe pentru ostașii căzuți. Cneazul, întors biruitor, a venit la mănăstire să-i mulțumească.
Rugându-se odată noaptea înaintea icoanei Maicii Domnului, împreună cu ucenicul său Mihail, Serghie a avut parte de o arătare minunată: Maica Domnului însăși, însoțită de Apostolii Petru și Ioan, i s-a arătat într-o lumină negrăită, s-a atins de el cu mâinile și i-a făgăduit că nu se va depărta niciodată de mănăstirea lui, nici după moartea lui, purtând ea însăși de grijă de locaș.
Ajuns la bătrânețe, la șaptezeci și opt de ani, cu șapte luni înainte de moarte și-a văzut înainte mutarea sa la Domnul și a încredințat egumenia ucenicului său Nicon. În luna septembrie, căzând bolnav, a chemat frații, i-a învățat, le-a dat binecuvântare și iertare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, cu fața luminoasă ca a unui om adormit. A fost îngropat în locașul unde s-a nevoit. După trei ani, moaștele lui s-au aflat întregi și neputrezite, izvorând mireasmă și tămăduiri până astăzi.
O minune ulterioară, consemnată tot în Viețile Sfinților, povestește cum, după Sinodul unionist de la Florența, unui preot rus întors din captivitate, pe nume Simeon, i s-a arătat Sfântul Serghie în vis, mângâindu-l și călăuzindu-l pe drumul de întoarcere spre Rusia, dezvăluindu-i cine este.
Tropar, glasul 4: Alesu-te-a pe tine Împăratul puterilor, ca să fii conducător al Rusiei, Cuvioase Părinte Serghie, iar noi ca unui mare făcător de minuni îți aducem cântare de mulțumire, căci cu rugăciunile tale pururea ne izbăvești de cei de potrivă. Slavă Celui ce te-a preaslăvit pe tine, slavă Celui ce te-a încununat, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.