26 Septembrie

Mutarea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul

Pe 26 septembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește Mutarea la Dumnezeu a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, pomenire distinctă de cele două cinstiri ale lui din cursul anului: cea de la 8 mai, când se prăznuiește semnul minunat al manei ce ieșea din mormântul lui, și cea din 30 iunie, ziua Soborului Sfinților Apostoli.

Ioan era fiul lui Zevedei pescarul și al Salomeei, fiica lui Iosif Logodnicul. A fost chemat de Mântuitorul la Marea Galileii, împreună cu fratele lui Iacob, lăsând îndată corabia și pe tatăl lor. Hristos l-a numit "fiu al tunetului". Era foarte iubit de Domnul pentru nerăutatea și curăția lui, fiind unul dintre cei trei ucenici mai apropiați, cărora Hristos le descoperea mai mult din tainele Sale: la învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Față, la rugăciunea din Ghetsimani.

A fost ucenicul rezemat pe pieptul lui Hristos la Cina cea de Taină. În vremea Patimilor, singur dintre toți ucenicii, a rămas nedepărtat de Domnul, plângând împreună cu Maica Sa. De pe Cruce, Hristos i-a vorbit mai întâi Mariei: "Femeie, iată fiul tău!", apoi lui Ioan: "Iată mama ta!" Din acel ceas Ioan a luat-o la sine, purtând de grijă de ea până la adormirea ei, la a cărei înmormântare a dus înaintea patului stâlparea trimisă de Arhanghelul Gavriil.

A plecat apoi în Asia, cu ucenicul Prohor. Pe drum, corabia li s-a sfărâmat într-o furtună; toți ceilalți au ajuns la mal, dar Ioan a rămas patruzeci de zile și patruzeci de nopți plutind pe mare, până a fost aruncat viu la țărm, spre bucuria lui Prohor, care îl plânsese ca mort.

Ajunși la Efes, au fost prinși de o femeie romană rea, stăpâna unei băi publice, care i-a pus să slujească acolo. În acea baie locuia un demon care sugruma anual câte un tânăr sau o tânără. A ucis astfel pe Domnos, fiul dregătorului Dioscorid, care a murit de durere. Romana, învinuindu-l pe Ioan, l-a bătut și amenințat cu moartea dacă nu învie copilul. Ioan, rugându-se, l-a înviat pe Domnos, apoi și pe Dioscorid, iar toți trei au crezut și s-au botezat. A alungat apoi și demonul din baie.

La sărbătoarea zeiței Artemis, Ioan a mustrat mulțimea pentru idolatrie; poporul a aruncat cu pietre în el, dar pietrele s-au întors asupra celor ce le aruncau. Rugându-se, a coborât o arșiță ce a ucis vreo două sute de oameni; poporul, înspăimântat, a cerut milă, iar Ioan, rugându-se din nou, i-a înviat pe toți, care au crezut și s-au botezat. Un demon deghizat în ostaș a ațâțat mulțimea, acuzându-i pe Ioan și Prohor de vrăjitorie; capiștea Artemidei s-a surpat prin rugăciunea lui Ioan, iar demonul, care locuia acolo de 249 de ani, a fost izgonit.

Sub împăratul Domițian a fost dus legat la Roma, unde a fost bătut, silit să bea otravă (fără să pățească nimic) și aruncat într-un cazan cu untdelemn clocotit, din care a ieșit nevătămat. A fost osândit la surghiun pe insula Patmos. Pe drum, un tânăr căzut în mare s-a înecat, dar Ioan l-a înviat prin rugăciune; o furtună a fost potolită la cuvântul lui; apa mării, scoasă în vase, s-a făcut dulce de băut pentru toți cei însetați de pe corabie.

Ajuns pe Patmos, a fost găzduit de Miron, socrul dregătorului insulei. Fiul acestuia, Apollonid, era chinuit de un duh ghicitor care a fugit din el la apropierea lui Ioan; printr-o scrisoare trimisă cu Prohor, demonul a fost izgonit definitiv, iar Apollonid, vindecat, a povestit tuturor minunea. Astfel s-au botezat Miron cu toată casa, apoi fiica lui Hrisippia (soția dregătorului), și în cele din urmă însuși dregătorul Lavrentie, care și-a lăsat dregătoria pentru a-L sluji pe Hristos.

Un vrăjitor vestit al insulei, Chinops, s-a luptat îndelung cu Ioan prin farmece și duhuri trimise să-l ucidă, dar toate au fost biruite prin puterea rugăciunii lui. Chinops însuși, într-o ultimă înfruntare publică, s-a afundat în mare și n-a mai ieșit, pierind ca un alt Faraon.

Ioan a mai tămăduit un slăbănog bolnav de șaptesprezece ani, a ajutat prin rugăciune la o naștere grea în casa Antipatului, a înviat fiul unui jertfitor sugrumat de un alt demon dintr-o baie (același demon izgonit mai demult din Efes, care se mutase acolo), a vindecat un copil îndrăcit, și a distrus, prin rugăciune, capiștea lui Dionysos, unde se făcea un praznic desfrânat, capiștea căzând peste închinătorii ei.

Un alt vrăjitor, Nuchian, a încercat să-l înfrunte pe Ioan, aducând doisprezece demoni deghizați în preoții morți, ca să înșele poporul, dar demonii au pierit la apropierea Apostolului. Nuchian a prefăcut apa unui râu în sânge ca să împiedice botezul credincioșilor, dar Ioan a curățit-o din nou prin rugăciune. Văzându-se biruit, Nuchian s-a pocăit și s-a botezat, iar la intrarea lui Ioan în casa lui, toți idolii de acolo s-au sfărâmat singuri.

O văduvă bogată, Procliania, aprinsă de o poftă nelegiuită față de fiul ei, Sosipatru, l-a clevetit pe nedrept în fața dregătorului Antipat, cerând moartea lui și a lui Ioan, cusuți amândoi într-un sac cu fiare, aruncați în mare. Rugăciunea lui Ioan a cutremurat pământul, iar mâna Antipatului și ambele mâini și ochii Proclianiei s-au uscat pe loc. Înspăimântați, s-au pocăit, au fost vindecați și botezați, iar Sosipatru a fost izbăvit nevătămat.

După moartea lui Domițian, noul împărat Nerva a eliberat pe toți surghiuniții. Înainte de a pleca de pe Patmos, Ioan a mai vindecat un tânăr orb, fiul unui preot păgân, Euharis, care a crezut cu toată casa lui, și a rânduit episcopi și preoți în toate cetățile insulei. Creștinii din Patmos, neputând să-l rețină, l-au rugat măcar să le lase în scris Evanghelia pe care o alcătuise acolo. Căci, postind trei zile pe un munte împreună cu Prohor, în mijlocul tunetelor și fulgerelor, Ioan a rostit, iar Prohor a scris: "La început era Cuvântul." A scris apoi Evanghelia a doua oară, ca s-o lase Patmosului, păstrând-o pe cea dintâi la sine. Tot acolo a scris, prin descoperire dumnezeiască, Apocalipsa.

Întors la Efes, a continuat să propovăduiască fără încetare. O poveste, relatată de Clement Alexandrinul, spune că a încredințat cândva un tânăr botezat de curând unui episcop, cerându-i să-l crească în credință; episcopul l-a neglijat, iar tânărul a ajuns căpetenie de tâlhari. Aflând aceasta, Ioan, bătrân fiind, a alergat el însuși în munți după tânărul fugar, strigându-i să nu se deznădăjduiască, luând asupra sa păcatele lui; tânărul, rușinat, s-a întors, s-a pocăit și a murit cu pace, împăcat cu Dumnezeu.

Un alt creștin, ajuns la sărăcie și ispitit să-și ia viața, a primit otravă de la un vrăjitor evreu, dar, însemnând paharul cu semnul Crucii, a băut fără să pățească nimic, de două ori. Evreul, văzând aceasta, a crezut și s-a botezat, iar Ioan a prefăcut, prin rugăciune, o sarcină de fân în aur, ca sărmanul să-și plătească datoriile.

Împlinindu-și mai bine de o sută de ani de viață, Ioan a ieșit din casa lui Domnos cu șapte ucenici și a poruncit să i se sape un mormânt în chipul Crucii. L-a trimis pe Prohor la Ierusalim. Și-a sărutat și învățat ucenicii, apoi le-a cerut să-l acopere cu pământ, treptat, până la genunchi, apoi până la grumaz, apoi, cu o basma pe față, cu totul. Frații veniți a doua zi să deschidă mormântul n-au găsit nimic înăuntru. De aceea pomenirea lui se numește "Mutare", nu "Adormire". În fiecare an, pe 8 mai, din mormântul lui gol ieșea un praf tămăduitor, cinstit de credincioși ca mană.

Tropar, glasul 2: Apostole iubite al lui Hristos Dumnezeu, grăbește de scapă popor fără de apărare; că primește pe tine cel ce a căzut pe pieptul Lui, pe cel ce s-a rugat Fecioarei și Maicii Sale. Pe tine toți te roagă, Teologul, să te rogi pentru noi.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab

Sfântul Voievod Neagoe Basarab este domnitorul Țării Românești din 1512, ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeș, ucenic al Sfântului Nifon al Constantinopolului și autor al Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creație de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic și enciclopedic. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 8-9 iulie 2008, cu proclamarea oficială la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din București.

Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl lui era din neamul Basarabilor, iar mama, din familia Craioveștilor. La urcarea pe tron, în 1512, și-a revendicat descendența din domnul Basarab cel Tânăr (domn între noiembrie 1477 și septembrie 1481, apoi din nou din noiembrie 1481 până în aprilie 1482, când a fost ucis de boieri la Glogova), fiul lui Basarab II (domn 1442-1443) și nepotul lui Dan al II-lea (domn 1420-1431). Neagoe a fost unul din cei patru copii ai părinților săi. Înrâurit de credința mamei sale, a deprins din fragedă vârstă învățăturile mântuitoare și virtuțile creștine. Mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit școală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe.

Voia lui Dumnezeu a rânduit ca la Mănăstirea Bistrița să se retragă marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Țara Românească pe la anul 1502 de voievodul Radu cel Mare, pentru a reorganiza și întări viața bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia și trezvia sufletului, învățătura și înțelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, și-a agonisit mai toată știința și cultura teologică a vremii lui.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Neagoe a fost chemat, în 1512, la demnitatea de domnitor și voievod al Țării Românești. A încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria, a căutat relații diplomatice cu Veneția și Roma, încercând chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuând viziunea politică inițiată de Ștefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. În 1519, împreună cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă), a trimis un ambasador la Vatican, prin care promitea participarea, alături de ceilalți principi creștini și de papă, la "sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor." Totuși, Țara Românească a rămas, pe toată durata domniei lui, vasală Imperiului Otoman.

În 1517 a cerut și a obținut de la Patriarhia Ecumenică canonizarea fostului său învățător, Patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost așezate moaștele acestuia, păstrată la Mănăstirea Dionisiu din Athos, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului.

Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările balcanice. În timpul domniei lui a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș, unde se odihnesc și sfintele lui moaște.

Tropar, glasul 1: Domnitor preaînțelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcașuri sfinte, prieten al Sfinților Părinți, învățător luminat de Duhul Sfânt și mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș (fosta Despina Milița, soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab)

Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș este prima sfântă canonizată din cadrul grupului celor șaisprezece femei cu viață sfântă aprobate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pe 1 iulie 2025, soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab. Este prăznuită la 26 septembrie, în aceeași zi cu soțul ei.

Provenea dintr-un neam ales de despoți sârbi, fiind fata lui Ioan Brancovici al Serbiei (n. 1465, d. 10 decembrie 1502). Unchiul ei era Mitropolitul Maxim (născut Gheorghe) Brancovici. Despina s-a căsătorit în 1505 cu Neagoe Basarab și au avut șase copii: Theodosie, Stana, Petru, Ioan, Ruxandra și Anghelina, dintre care doi fii și o fiică au murit la vârstă fragedă.

Împreună cu soțul ei, a ctitorit Mănăstirea Curtea de Argeș, participând la târnosirea acesteia, la 15 august 1517. În 1520, Neagoe Basarab și soția lui au început construcția Schitului Ostrov din Călimănești, terminat în 1522, după moartea domnului. Platonida a fost și un protector al artelor, ajutând material la construirea Mănăstirii Krusedol.

După moartea lui Neagoe Basarab, în 1521, fiul lor Theodosie a fost înscăunat domn al Țării Românești, dar a fost alungat de Radu de la Afumați și a murit la Constantinopol.

Doamna Despina s-a refugiat în Ardeal, împreună cu fiicele Stana și Ruxandra, trăind la Sibiu sub ocrotirea vărului ei, regele Ungariei. La 21 ianuarie 1526, Ruxandra s-a căsătorit cu Radu de la Afumați, domnul Țării Românești, iar în același an Stana s-a măritat cu Ștefăniță Vodă, domnul Moldovei. După moartea lui Ștefăniță, la 14 ianuarie 1527, Stana s-a întors la Sibiu, lângă mama ei, și s-a călugărit, primind numele Sofronia. În 1529, după moartea soțului ei Radu, Ruxandra s-a întors și ea la Sibiu, rămânând acolo până în 1541, când s-a căsătorit cu Radu Paisie.

După o scurtă perioadă petrecută la București, unde nu a mai găsit nimic din splendorile de altădată, Doamna Despina s-a călugărit în 1545, sub numele de Platonida, întorcându-se la Sibiu, unde și-a petrecut restul vieții.

A trecut la Domnul, răpusă de ciumă, la Sibiu, la 30 ianuarie 1554. A fost canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 1 iulie 2025, cu titulatura "Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș" și prăznuirea la 26 septembrie.

Tropar, glas 8: Îndreptătoare a monahiilor și pildă de smerenie te-ai arătat, Cuvioasă Maică Platonida, că prin post și rugăciune ai plăcut lui Hristos, cu harul Duhului Sfânt fiind împodobită. Pentru aceasta, acum roagă-te Preasfintei Treimi, împreună cu Sfântul Voievod Neagoe Basarab, să se mântuiască sufletele noastre. 

Dreptul Ghedeon

Dreptul Ghedeon este cel care, mai înainte să se întâmple, a văzut Nașterea lui Hristos, prin roua de pe lână.

Sfântul și dreptul Ghedeon a viețuit în veacul al XIV-lea î.Hr., iar numele lui se tâlcuiește "tăietor de lemne." Ghedeon, numit și Ierubaal, a fost al cincilea judecător al lui Israel, fiul lui Abiezer, din seminția lui Manase, locuind în satul Ofra (ce se tâlcuiește "căprioară"), aflat la vest de Iordan. Avea trup puternic și suflet smerit.

În vremea aceea, israeliții erau cuprinși de mare sărăcie, căci madianiții, sub a căror stăpânire se aflau de șapte ani, veneau numeroși ca lăcustele și le luau roada pământului și vitele. Israeliții au strigat către Dumnezeu cu inimile zdrobite de durere.

Atunci, arătându-se îngerul Domnului sfântului Ghedeon, i-a spus: "Du-te cu această putere pe care o ai și-l vei mântui pe Israel din mâna lui Madian! Iată, Eu te-am trimis!" Umilindu-se cu inima, Ghedeon a răspuns: "Pe mine, Doamne? Eu sunt cel mai tânăr în casa tatălui meu." Iar Domnul i-a răspuns: "Eu voi fi cu tine și-l vei bate pe Madian ca pe un om."

Plin de râvnă, Ghedeon a pregătit pe dată jertfă Domnului. Îngerul i-a spus să pună carnea și azimele pe piatră, iar zeama s-o toarne deasupra; apoi, întinzând vârful toiagului pe care-l avea în mână, a atins carnea și azimele, iar foc a ieșit din piatră și le-a mistuit. Astfel a fost așezat Ghedeon în fruntea oștii israelitene.

Cerând lui Dumnezeu un semn că a fost ales să elibereze Israelul, s-a rugat astfel: "Dacă Tu îl vei mântui pe Israel prin mâna mea, așa cum ai zis, iată, eu pun un maldăr de lână în arie; și dacă roua va fi numai pe maldărul de lână, iar încolo, peste tot locul, uscăciune, atunci voi ști că prin mâna mea îl voi mântui pe Israel." Sculându-se dis-de-dimineață și stoarcând lâna, roua care a curs dintr-însa a umplut până sus un vas de apă.

Lâna înrourată preînchipuie pe Preacurata Maică a Domnului, în pântecele căreia S-a întrupat Mântuitorul Hristos. Troparul Născătoarei de Dumnezeu pe glasul al șaselea spune: "Mai înainte a spus Ghedeon zămislirea și David a tâlcuit nașterea ta, Născătoare de Dumnezeu; că S-a pogorât ca ploaia pe lână Cuvântul în pântecele tău și ai odrăslit fără de sămânță, pământule sfânt, lumii mântuire, pe Hristos Dumnezeul nostru, ceea ce ești plină de har." Proorocia lui Ghedeon este reluată și de proorocul David, care scria insuflat de Duhul Sfânt: "Pogorî-se-va ca ploaia pre lână, și ca o picătură ce pică pre pământ" (Psalmi 71:6).

Sfântul Ioan Damaschin tâlcuiește astfel: "Ploaia de pe lână preînchipuie pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu." Venirea Mântuitorului în lume este discretă, ca o ploaie pe lână ce nu face zgomot, iar Fecioara primește în sine Cuvântul ca pe o rouă venită din cer. Pământul rămâne uscat, căci nu începuse încă lucrarea văzută a Domnului. Într-o altă tâlcuire, când pământul primește roua, iar lâna rămâne uscată, se arată propovăduirea credinței la neamuri, în tot pământul, în vreme ce iudeii Îl resping pe Hristos: "Lâna care a rămas uscată de rouă închipuia Ierusalimul, iar vasul cel plin de apă închipuia Botezul: aceea a rămas uscată ca și cetatea închipuită, acesta s-a umplut ca și scăldătoarea simbolizată," scrie Sfântul Efrem Sirul.

Pornind la luptă împotriva madianiților, Dumnezeu i-a cerut lui Ghedeon să nu ia cu sine mulți ostași, "ca să nu se mândrească Israel înaintea Mea și să nu zică: Mâna mea m-a izbăvit!" Pornind lupta, Ghedeon i-a prins pe regii madianiților, Zebah și Țalmuna, și, ducându-i înaintea celor șaptezeci și șapte de căpetenii și bătrâni ai Sucotului, le-a zis: "Iată Zebah și Țalmuna, din pricina cărora ați râs de mine și mi-ați zis: Au doară mâna lui Zebah și Țalmuna e în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oamenilor tăi celor obosiți?"

Văzând biruința lui Ghedeon, israeliții i-au zis: "Domnește peste noi, tu și fiul tău și fiul fiului tău, pentru că ne-ai izbăvit din mâinile madianiților!" Astfel, Ghedeon a fost judecător al israeliților vreme de patruzeci de ani. Având șaptezeci și doi de fii și ajungând la adânci bătrânețe, s-a mutat la odihna cea de sus, fiind înmormântat în satul lui, Ofra.