Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul
Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creștin bine credincios și ales întru bunătăți. Pe vremea lui Aurelian (270-275), când a ieșit porunca fără de Dumnezeu ca toți creștinii să jertfească idolilor sub pedeapsa morții, Hariton, cel mai dintâi în credință dintre creștinii Iconiei, a fost prins și adus la judecată. Întrebat de ce nu se închină zeilor, a răspuns că toți idolii sunt diavoli căzuți din cer, iar el slujește adevăratului Dumnezeu. Amenințat cu moartea, a răspuns fără teamă, spunându-se ucenic al întâii mucenițe Tecla, cea din Iconia, povățuită de Apostolul Pavel.
Mâniat, guvernatorul a poruncit să fie dezbrăcat, întins la pământ în chipul crucii și bătut fără cruțare. Sfântul a răbdat cu vitejie, spunând că ar prefera de o mie de ori moartea decât să se lepede de Hristos. Bătut atât de cumplit încât "cele dinlăuntru ale lui se vedeau," a fost dus aproape mort în temniță. Dumnezeu l-a vindecat și întărit acolo. Scos a doua oară la judecată, a mărturisit cu și mai multă îndrăzneală, iar prigonitorul, mâniat, a poruncit să fie ars cu făclii pe tot trupul, "încât s-a fript ca o carne de mâncare." A fost aruncat din nou în temniță.
În acea vreme, Aurelian a murit, lovit de un tunet din cer, semn al pedepsei divine pentru sângele creștin vărsat. Succesorul lui, temându-se să nu pățească la fel, a dat libertate tuturor creștinilor. Astfel, și Hariton a fost eliberat din temniță.
De atunci, purtând pe trup rănile mărturisirii, s-a lepădat de lume și a hotărât să meargă la Ierusalim, ca să aibă mereu înaintea ochilor Patima Domnului, pe care o purta deja întipărită în propriul trup. Pe drum, aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile unor tâlhari, care, negăsind nimic de valoare la el, l-au dus legat în peștera lor, lăsându-l acolo cât timp plecau să jefuiască alți călători. Legat, Hariton a batjocorit pe diavol, spunându-i că nu se teme de moarte și că, oricum ar muri, va moșteni viața veșnică, în timp ce diavolul va moșteni pieirea.
Un șarpe a intrat în peșteră, a băut din vasul de vin al tâlharilor, s-a îmbătat și a vărsat înapoi în vas vinul amestecat cu veninul lui. Întorși însetați, tâlharii au băut din acel vin otrăvit și au murit cu toții. Hariton, izbăvit astfel, s-a dezlegat și a luat cu sine aurul strâns de tâlhari de-a lungul anilor, împărțindu-l săracilor, bisericilor și mănăstirilor. Cu ce a mai rămas, a prefăcut peștera într-o biserică, întemeind acolo mănăstirea numită Fare, prima lui lavră.
Mulți au venit să viețuiască sub povățuirea lui, călugărindu-se acolo. Hariton a rânduit viața mănăstirii cu asprime și înțelepciune: o singură masă pe zi, seara, doar pâine și apă cu măsură, lucrul mâinilor după rugăciune, tăcerea, iubirea sărăciei și a ascultării. După ce a așezat bine rânduiala, a pus un egumen în locul lui și s-a retras mai adânc în pustie, căutând liniște, fugind de mulțimea celor ce veneau la el pentru vindecări și binecuvântări.
A găsit o altă peșteră, în hotarele Ierihonului, hrănindu-se cu verdețuri sălbatice și mai ales cu rugăciunea neîncetată. Găsit din nou de călugări care îl căutau, s-a adunat și acolo o a doua obște, după aceeași rânduială. Retrăgându-se din nou, tot mai adânc în pustie, a fost găsit a treia oară, întemeind astfel a treia mănăstire, numită Suchia (sau "Lavra veche" în grecește), aflată "de la părțile Tecuitului." Acolo s-a suit într-o peșteră mică, aflată în vârful unui deal înalt, la care se ajungea doar pe o scară, și a viețuit acolo până la adânci bătrânețe.
Locul fiind fără apă, Hariton s-a rugat lui Dumnezeu, iar din piatra uscată a țâșnit, prin minune, un izvor de apă.
Simțindu-și sfârșitul aproape, a chemat pe egumenii și frații de la toate cele trei mănăstiri, le-a vestit apropiata plecare și i-a mângâiat. Întrebat unde vrea să fie îngropat, a cerut să fie dus la prima mănăstire, Fare, locul unde fusese cândva prins de tâlhari și izbăvit prin minune. Acolo, mai învățând pe frați și binecuvântându-i, s-a culcat pe pat și și-a dat sufletul în mâinile Domnului, fără nicio durere trupească. A fost înmormântat cu mare cinste, plâns de toți părinții pustnici din tot pustiul.
Tropar, glasul 8: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Hariton, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Prooroc Baruh
Sfântul Proroc Baruh era fiul lui Neria și provenea dintr-o familie însemnată din regatul Iuda. A fost ucenicul și prietenul Prorocului Ieremia (a prorocit înainte și după începutul robiei babilonice: 629-585 î.Hr.). În anul 605, Prorocul Ieremia a trimis pe Baruh cu o scrisoare la Ierusalim prin care vestea pedepsele ce urmau să vină asupra iudeilor și robia babilonică. Baruh și Ieremia au fost întemnițați până după cucerirea Ierusalimului. Nabucodonosor le-a dat voie să rămână în Sfânta Cetate. Aici Ieremia a scris Plângerile sale, iar după răscoala lui Godolia este dus în Egipt, unde a murit. Baruh este luat ca și rob și dus în Babilon, unde continuă să le vestească iudeilor împlinirea marilor promisiuni, eliberarea din robie, refacerea Ierusalimului și întâlnirea tuturor în templul Domnului.
Sfântul Cuvios Neofit Zăvorâtul din Cipru
Sfântul Neofit, zăvorâtul din Pafos, s-a născut în 1134, în satul Lefkara, din regiunea Larnaka, insula Cipru. Când a împlinit 18 ani, părinții l-au logodit, dar tânărul a fugit din casa părintească, mergând la Mănăstirea Sfântului Ioan Hrisostom din muntele Koutzouvéntis, la poalele Pentadactilului, cu dorința de a se face călugăr, văzând deșertăciunea lumii. După două luni, părinții l-au găsit și l-au luat acasă, dar, văzându-i hotărârea fermă, au renunțat la planurile de căsătorie.
La mănăstire, deși era analfabet la sosire, a învățat singur literele, să scrie și să citească, apoi a memorat toată Psaltirea. A fost pus mai întâi la ascultarea viilor mănăstirii, apoi la ascultarea de eclesiarh, ceea ce îl punea în contact cu multă lume — lucru care îi displăcea. După șapte ani de ascultare acolo, s-a hotărât să plece în căutarea unui loc mai liniștit și a ales Sfintele Locuri, pe care le-a vizitat, închinându-se la Sfântul Mormânt. Negăsind acolo un loc potrivit pentru asceza dorită, s-a întors în Cipru, cu intenția de a se îmbarca spre Muntele Latmos din Asia Mică. Dar, în port, a avut o ispită prin care a înțeles că nu este voia lui Dumnezeu să părăsească insula. Niște funcționari l-au confundat cu un răufăcător, l-au închis noaptea în temniță, confiscându-i banii pregătiți pentru călătorie. A fost eliberat de niște cunoscuți.
Ieșit din temniță, s-a îndreptat spre Melissovouno (Muntele Albinelor), la nord-vest de Pafos, unde a găsit o peșteră mică, în care a rămas patru luni, ca să se asigure că locul era liniștit. Convins de aceasta, s-a stabilit definitiv acolo, numind peștera Enkleistra (adică "zăvorniță"), pe care a închinat-o Sfintei Cruci. Mai târziu a mărit peștera, împărțind-o în mai multe încăperi — biserică, trapeză și chilie — pe care le-a pictat el însuși cu fresce minunate.
Faima sfințeniei lui Neofit s-a răspândit în toată insula, iar închinători de pretutindeni veneau la Enkleistra sa. Sfântul nu a plecat niciodată din peșteră; când vizitatorii s-au înmulțit prea mult, s-a mutat într-o peșteră mai sus, de unde continua să-i sfătuiască pe credincioși.
Deși nu și-a părăsit peștera, avea o cunoaștere completă a evenimentelor epocii lui, pe care le-a descris în scrierile sale: căderea Ierusalimului sub Saladin (1187), căderea Constantinopolului sub franci (1204), tirania lui Isaac Comnenul, predarea Ciprului lui Richard Inimă de Leu, vânzarea insulei Templierilor și Lusignanilor, și începutul "Francocrației" în Cipru — informații prețioase, care îl așază printre istoricii importanți ai vremii.
A trăit 60 de ani întregi în peștera lui, scriind lucrări de tâlcuire a Scripturii, rânduieli tipiconale pentru mănăstiri, lucrări istorice, cuvinte de laudă la sfinți (o sursă hagiografică importantă pentru sfinții mai puțin cunoscuți ai Ciprului), slujbe pentru pomenirea sfinților și cateheze pentru monahi.
La 24 ianuarie 1198, în timp ce tăia în piatră pentru a zidi peștera de sus (unde se retrăsese de vizitatori), a căzut de pe un pisc, dar a fost salvat în chip minunat. A ținut în fiecare an sărbătoarea acestei minuni și a alcătuit chiar el o slujbă pentru ea.
Mai înainte de adormire, a organizat Enkleistra și a pus temeliile bisericii închinate Adormirii Maicii Domnului, care există și astăzi. Sfântul a părăsit această viață la adânci bătrânețe, pe 12 aprilie 1219.
Pe 28 septembrie 1750, a fost aflat în chip minunat mormântul sfântului, uitat cu trecerea timpului, și s-a făcut mutarea moaștelor. În această zi se face mare prăznuire a sfântului la mănăstirea lui, una din cele patru mănăstiri stavropighii din Cipru. O altă prăznuire are loc la 24 ianuarie, în amintirea minunii din 1198.
Mănăstirea Sfântului Neofit a oferit slujiri neprețuite elenismului cipriot, sprijinind material și duhovnicește poporul din Pafos în anii de ocupație străină și contribuind la lupta de eliberare, prin participarea directă a părinților mănăstirii și prin găzduirea și sprijinirea luptătorilor.
Tropar, glasul 1: Faima Lefkarei și lauda ciprioților, ca Enoh și Ilie zăvorât în peșteră, cu rugăciunile și posturile tale ai înfrânt mulțimea demonilor. Cu harul Duhului Sfânt ai izvorât râuri de tămăduiri și acum, Cuvioase Neofit, te rogi lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.