Sfântul Cuvios Chiriac Sihastrul
Sfântul Cuvios Chiriac Sihastrul este unul din marii pustnici ai Palestinei din veacurile V-VI, care a trăit o sută și nouă ani, parcurgând toate treptele vieții monahale, de la ascultare în mănăstire de obște până la sihăstrie adâncă, luptând cu rugăciunea și cuvântul împotriva ereziei lui Origen și tămăduind bolnavi cu puterea harului primit. A adormit la 29 septembrie și este pomenit în acea zi.
S-a născut la Corint, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Mic, spre sfârșitul domniei acestuia, fiu al preotului Ioan și al Evdochiei, și rudă cu Petru, episcopul Corintului. Din tinerețe a fost pus citeț la catedrala din Corint, unde citea neîncetat din dumnezeieștile cărți, minunându-se de felul cum Dumnezeu a rânduit mântuirea neamului omenesc din veac în veac, prin drepții Vechiului Testament și, mai presus de toate, prin întruparea și jertfa lui Hristos.
La optsprezece ani, intrând într-o duminică în biserică, a auzit citindu-se din Evanghelie cuvintele lui Hristos: "Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie." A înțeles că lui i se adresează aceste cuvinte și, fără să spună nimănui nimic, a ieșit din biserică, a mers la mare și a găsit o corabie spre Palestina, ajungând curând la Ierusalim.
La Ierusalim a mers întâi la un om al lui Dumnezeu, Evstorghie, care întemeiase o mănăstire lângă Sion, unde a fost primit și a petrecut iarna, deprinzând treptat nevoințele călugărești. Dorind să vadă lavra Sfântului Eftimie, despre care auzise multe, a cerut și a primit binecuvântarea lui Evstorghie să plece acolo. Eftimie l-a primit cu dragoste, l-a îmbrăcat el însuși în sfânta schimă și, socotindu-l prea tânăr pentru viața de lavră, l-a trimis la Iordan, la Sfântul Gherasim.
La Gherasim, Chiriac a slujit nouă ani în ascultare deplină, în bucătărie, tăind lemne, aducând apă, fiind neobosit atât ziua, la ascultare, cât și noaptea, la rugăciune, ținând un post aspru. Când Sfântul Gherasim a trecut la Domnul, Chiriac s-a întors la lavra Sfântului Eftimie, unde de la început primise îngerescul chip. Egumen era atunci Ilie. La douăzeci și șapte de ani, Chiriac a cerut o chilie deosebită și s-a liniștit acolo. Avea acolo un prieten drag, monahul Toma, pustnic desăvârșit în viață, cu care se lega prin mare dragoste întru Duhul Sfânt, folosindu-se unul de la altul. Nu s-au bucurat multă vreme de această prietenie: Toma a fost trimis cu treburi mănăstirești la Alexandria, unde arhiepiscopul Timotei, cunoscând darul aflat într-însul, l-a hirotonit și l-a trimis episcop în țara Etiopiei, unde a păstorit cu多 minuni turma încredințată lui. Despărțit astfel de prietenul său, Chiriac s-a adâncit și mai mult în tăcere, închizându-se în chilie ca într-un mormânt, vorbind doar cu Dumnezeu, și a petrecut acolo zece ani, fiind hirotonit diacon în acest răstimp.
O dezbinare ivită între lavra lui Eftimie și mănăstirea lui Teoctist l-a mâhnit atât de mult, încât a plecat la Mănăstirea Suchiei, întemeiată de Cuviosul Hariton. Acolo a slujit ani întregi în ascultări felurite, la bucătărie și la bolniță, apoi trei ani la altar ca diacon, a fost hirotonit preot la patruzeci de ani, apoi a slujit optsprezece ani ca și canonarh, petrecând în total la Suchia mai bine de treizeci de ani, fără să fie văzut vreodată mâncând la lumina soarelui sau mâniindu-se pe cineva.
La șaptezeci de ani, dorind viață mai aspră, a plecat cu un ucenic în Pustia Hatufa, unde, negăsind decât verdețuri amare, s-a rugat, iar Dumnezeu a prefăcut amărăciunea lor în dulceață, hrănindu-i astfel patru ani, până când un comite din Tecui a început să le aducă pâine. Acolo a vindecat și un copil chinuit de duh necurat. Mulțimile care au aflat de el și îl căutau l-au făcut să se retragă și mai adânc, în Pustia Ruva, unde a petrecut cinci ani, hrănindu-se cu rădăcini și buruieni sălbatice.
Fiind aflat și acolo de cei care îi aduceau bolnavi, s-a mutat la un loc și mai ascuns, numit Susachim, la vreo douăzeci de stadii de Mănăstirea Suchiei, unde a petrecut șapte ani în viață îngerească.
O foamete cumplită a lovit atunci ținutul, iar părinții lavrei Suchiei, temându-se de mânia lui Dumnezeu, l-au rugat pe Chiriac să se întoarcă mai aproape de ei, crezând că prezența lui va îndepărta urgia; așa s-a și întâmplat. Chiriac s-a așezat atunci într-o peșteră lângă mănăstire, aceeași în care nevoise cândva Cuviosul Hariton. Acolo, în acea vreme, s-a înmulțit erezia lui Origen, iar Sfântul Chiriac a luptat prin rugăciune și cuvânt împotriva ei, prorocind moartea grabnică a căpeteniilor eretice, Hon și Leontie, prorocie care s-a și împlinit degrabă, ceea ce a slăbit mult puterea ereziei.
Liniștit de această biruință, Chiriac s-a întors la Susachim, la nouăzeci și nouă de ani ai vârstei sale, unde a mai petrecut opt ani. Un ucenic al său, Ioan, i-a povestit odată scriitorului vieții sale, Chiril, despre o întâmplare din trecut: mergând cei doi, Ioan și Chiriac, prin pustie, au zărit de departe un chip pe care l-au socotit pustnic bărbat; apropiindu-se, acela a fugit și s-a ascuns într-o peșteră. Rugat cu stăruință să se arate, un glas de femeie a răspuns dinăuntru, dezvăluind că se numește Maria, fusese cititoare de psalmi la Biserica Învierii și fugise în pustie de teama ispitelor, trăind acolo optsprezece ani. Când s-au întors mai târziu, așa cum ea le ceruse, au găsit-o adormită în Domnul și au îngropat-o chiar în peștera aceea.
Spre sfârșitul vieții, la stăruința părinților lavrei Suchiei, care nu voiau să rămână lipsiți de binecuvântarea lui la ceasul din urmă, Chiriac s-a mutat din nou, cu doi ani înainte de moarte, în peștera Cuviosului Hariton, de lângă mănăstire. Acolo, deși ajuns la adânci bătrâneți, continua să iubească ostenelile și privegherea, nefiind văzut niciodată stând degeaba, ci ori rugându-se, ori lucrând ceva.
Când Domnul a voit să-l cheme la odihna cerească, a fost lovit de boală trupească și, după puține zile, a chemat pe egumen și pe frați, i-a învățat pentru mântuire, i-a sărutat și i-a binecuvântat pe toți. Apoi, ridicându-și ochii spre cer și întinzându-și mâinile, s-a rugat pentru toți frații și și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în douăzeci și nouă de zile ale lunii septembrie, la o sută și nouă ani de la naștere.
Tropar, glasul 1: Locuitor pustiului, înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Chiriac. Cu postul, cu privegherea și prin rugăciune primind daruri cerești, tămăduiești pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui Ce ți-a dat ție putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Mineul mai menționează la această dată pomenirea: Celor 150 de mucenici din Palestina, Sf. Mc. Trifon, Trofim și Dorimedont și Sf. Muceniță Petronia care a primit cununa martiriului prin sabie; Sf. Mc. Casdou și Casdoa; Sf. Mc. Dada, Govdela și Casdoa, rude și fii ai împăratului Savorie al perșilor