Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara
Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie sunt doi sihaștri ai munților din preajma Mănăstirii Cozia, de pe Valea Oltului, care s-au nevoit spre anul 1600 în aspră pustie, lăsând în urmă sfintele lor moaște ca mărturie a vieții lor plăcute lui Dumnezeu. Au fost canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu zi de prăznuire la 3 septembrie.
Muntele Cozia și văile Oltului au fost din vechime loc de sihăstrie. Spre 1600, mai mulți monahi de la Cozia s-au retras dincolo de Olt, în munți mai sălbatici, căutând singurătate desăvârșită. Doi dintre ei, Daniil și Misail, au întemeiat sihăstria de la Turnu. Alți trei, Neofit, Meletie și Isaia, s-au urcat mai sus, pe muntele numit din vechime "Sălbaticul," locul care poartă astăzi numele Mănăstirii Stânișoara.
Sfântul Cuvios Neofit s-a nevoit mai întâi în obștea Mănăstirii Cozia, unde s-a călit în post, în rugăciune și în purtarea unei vieți smerite, primind cinstea și lauda tuturor fraților, deși nu o dorea. Voind să scape de slava omenească și dorind dulceața liniștii, s-a hotărât, împreună cu Meletie și Isaia, să meargă și mai sus în munți. A fost cel dintâi care a cerut binecuvântarea starețului și cel dintâi care a urcat pe muntele Sălbaticul, purtând cu el binecuvântarea cuvioșilor Daniil și Misail. Și-a săpat singur, cu multă osteneală, o peșteră pe versantul dinspre apus, în locuri lipsite de apă, unde s-a nevoit cu post aspru, cu metanii pe piatră, cu priveghere neîntreruptă și cu rugăciune neîncetată, timp de peste douăzeci de ani. Sâmbăta și duminica, împreună cu Meletie, cobora la sihăstria de la Turnu pentru Sfânta Liturghie și împărtășanie.
După adormirea lui, un pustnic i-a găsit trupul răspândind bună mireasmă și s-a gândit să ducă moaștele la Mănăstirea Cozia. Sfântul, arătându-se în vis atât monahului, cât și starețului, a făcut cunoscută dorința lui de a rămâne pe munte; egumenul a poruncit întoarcerea moaștelor. Unul dintre monahii trimiși să le ducă înapoi, obosit și fără evlavie, le-a aruncat cu dispreț, zicând: "Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi." În aceeași clipă, fața i s-a întors spre ceafă; s-a vindecat abia după multe rugăciuni către sfânt, iar întâmplarea a făcut cunoscută în toată regiunea sfințenia lui Neofit.
Cu vremea, credincioșii au luat din sfintele moaște, păstrându-le pe la casele lor. În Mănăstirea Stânișoara a rămas doar capul sfântului, așezat astăzi într-o raclă de argint aurit. Prin rugăciunile lui s-au săvârșit și minuni mai apropiate de vremea noastră: o femeie din Maramureș, venind la moaște pentru tatăl ei greu bolnav, a primit nu vindecarea trupească, ci un sfârșit creștinesc pentru el; un bărbat din Vâlcea, bolnav de hernie de disc, s-a vindecat rugându-se și ungându-se cu untdelemn din candela sfântului; iar Sfântul Neofit s-a arătat și unui călugăr de la Mănăstirea Frăsinei, încredințându-l de sfințenia vieții sale, prilej cu care i s-a alcătuit un acatist.
Sfântul Cuvios Meletie, sporind în învățătură și cunoscând deșertăciunea lumii, a lăsat totul spre a urma lui Hristos, intrând în obștea Mănăstirii Cozia. Voind viața pustnicească, s-a sfătuit cu ceilalți părinți doritori de liniște și a primit îndemnul să se așeze aproape de Neofit, ca să-l aibă povățuitor. Și-a săpat o peșteră mai puțin adâncă pe versantul dinspre răsărit-miazănoapte al aceluiași munte, cu gura îndreptată spre cer, mai greu de urcat decât cea a lui Neofit. Acolo s-a nevoit peste douăzeci de ani, mergând drum lung și greu până la o cascadă pentru apă, statornic în rugăciune și în luptă cu ispitele, până la adânci bătrâneți, când albirea completă a părului și a bărbii i-a arătat vârsta înaintată.
La bătrânețe, neputând să mai coboare după apă, s-a rugat lui Dumnezeu, iar lângă peștera lui a izvorât, prin minune, un izvor de apă bună și rece, numit până astăzi "izvorul Sfântului Meletie", singura sursă de apă a Mănăstirii Stânișoara. A adormit în pace, neștiut de nimeni, iar la scurtă vreme moaștele i-au fost descoperite de alți pustnici din partea locului. Credincioșii care veneau la peștera lui Neofit urcau și la peștera lui Meletie, închinându-se și luând apă din izvorul lui; cu trecerea vremii, moaștele i-au fost în întregime luate, fiecare fragment fiind păstrat cu evlavie de credincioși.
Tropar, glasul 1: De Dumnezeu iubitorilor Părinți, suindu-vă în munții faptelor bune, locașuri Preasfântului Duh v-ați arătat, iar acum ca făclia în sfețnic luminați în lume, Cuvioșilor Neofit și Meletie; rugați-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Sfântul Sfințit Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei
Sfântul Sfințit Mucenic Antim a fost episcopul cetății Nicomidia, martirizat în prigonirea lui Dioclețian și Maximian, la începutul veacului al IV-lea.
Din tinerețe avea obiceiurile bărbatului desăvârșit, crescând deopotrivă cu trupul și cu duhul. Trupul lui era potolit, duhul smerit, fără zavistie, fără mânie, fără lenevire sau îmbuibare, plin de înfrânare, de dragoste și de pace cu toți. Ajungând vrednic de rânduiala preoțească, a slujit învățând pe toți rugăciunea și osteneala cea folositoare. La moartea Sfântului Chiril, păstorul Nicomidiei, Antim a fost ridicat episcop, alegere mărturisită prin lumină cerească și glas dumnezeiesc auzit în biserică la hirotonire.
A păstorit ca un bun cârmaci, ferindu-și turma de înecarea în păgânătate, în vremea marii prigoane pornite de Dioclețian și Maximian, mai ales în Nicomidia. Îi întărea pe toți cu cuvinte de îmbărbătare spre nevoința mucenicească, îndemnându-i să rabde până la sânge pentru Hristos. Când porunca împărătească de ucidere a creștinilor a fost pironită pe zid, la loc de priveliște, Antim însuși a rupt-o și a sfărâmat-o în văzul tuturor, ocărând păgânătatea cu glas mare. Atunci s-a arătat el întâia oară mucenic în Nicomidia.
După aceasta, mulți din boieri și slujitori ai casei împărătești au început să mărturisească pe Hristos pe față: Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis, Gorgonie și alții mulți, dându-se pe sine chinurilor. Când palatele împărătești au ars din pricini necunoscute, păgânii au învinuit pe creștini, iar mânia împăratului s-a pornit cu și mai multă cruzime: mulți au fost tăiați cu sabia sau arși, unii aruncându-se singuri în foc din dragoste pentru Hristos, alții fiind legați și înecați în mare. Chiar și trupurile mucenicilor deja îngropați au fost dezgropate din poruncă împărătească și aruncate în mare, ca să nu fie cinstite.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl păzea pe Antim ascuns într-un sat numit Semăn, ca mai întâi turma lui să meargă la Domnul prin mucenicie, iar el să urmeze după aceea. Atunci au fost arși în biserică cei douăzeci de mii de sfinți, în ziua Nașterii lui Hristos. Cei rămași din turmă, închiși în temniță, erau întăriți de Antim prin scrisori trimise în taină.
În acea vreme, ostașul Zinon a mustrat pe față păgânătatea împăratului Maximian la o capiște păgână din Nicomidia, fiind pentru aceasta lovit cu pietre peste față și gură, cu limba sfărâmată, apoi decapitat.
Antim a trimis prin diaconul Teofil scrisori de întărire către cei închiși. Diaconul a fost prins, iar scrisorile citite înaintea împăratului au stârnit mânia acestuia. Mucenicii din temniță au fost aduși la judecată: lui Dorotei i s-a tăiat capul, Mardonie a fost ars, Migdonie a fost aruncat de viu în groapă și acoperit cu pământ, iar Gorgonie, Indis și Petru au fost aruncați în mare cu pietre de moară legate la grumaz. Diaconul Teofil, la rândul lui, a fost osândit la moarte, cu limba tăiată mai întâi, apoi ucis cu pietre și săgeți. Trupurile mucenicilor aruncate în mare au fost scoase de pescari cu mrejele și îngropate de o fecioară numită Doamnă, care a fost și ea ucisă cu sabia în timp ce se ruga la moaștele lor. Tot atunci a pătimit prin sabie și Eftimie, cel ce adusese pe mulți la mărturisirea lui Hristos.
Aflând de ascunzătoarea lui Antim, Maximian a trimis douăzeci de ostași călări să-l prindă. Aceștia, ajungând în satul Semăn, l-au întâlnit chiar pe Antim, fără să-l cunoască, și l-au întrebat de el. Sfântul i-a primit în casa lui, i-a ospătat cu dragoste, apoi le-a mărturisit că el este cel căutat. Ostașii, rușinați de bunătatea lui, i-au propus să se ascundă, dar Antim, iubind adevărul, a mers de bunăvoie cu ei. Pe drum le-a vestit cuvântul lui Dumnezeu, iar ajungând la un râu, i-a botezat pe toți în numele Sfintei Treimi.
Adus înaintea lui Maximian, legat, Antim a mărturisit cu îndrăzneală credința în Hristos, nefiindu-i teamă nici de uneltele de chin arătate înainte. A fost bătut cu pietre peste grumaz, apoi i s-au găurit picioarele cu țepuși de fier, apoi a fost culcat gol pe hârburi ascuțite și bătut cu toiege, apoi i s-au pus în picioare încălțăminte de aramă înroșită în foc, iar el a răbdat toate cu bucurie, cântând laudă lui Dumnezeu. Legat apoi de o roată cu foc dedesubt, slujitorii care voiau să-l ardă au căzut ca morți, căci trei bărbați luminoși s-au arătat, iar focul s-a întors asupra lor, arzându-i.
Dus în temniță cu lanțuri de fier, o lumină din cer a sfărâmat lanțurile lui. Acolo, printre tâlhari și făcători de rele, Antim a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu și i-a botezat pe toți, făcând din temniță o biserică. Adus din nou înaintea împăratului, care încerca să-l ademenească cu cinste, Antim a mărturisit din nou credința sa fără șovăire. Osândit la moarte, a mers spre locul muceniciei plin de bucurie, a cerut vreme de rugăciune, apoi și-a plecat capul sub sabie, primind moartea la 3 septembrie.
Pe înnoptate, credincioși veniți în taină i-au luat trupul și l-au îngropat cu cinste.
Tropar, glasul 4: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Antim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina
Sfântul Cuvios Teoctist s-a nevoit în pustiul Iudeii împreună cu Sfântul Eftimie cel Mare. Datorită mulțimii de ucenici care i-au urmat în pustiul Iudeii, Sfântul Eftimie cel Mare împreună cu Sfântul Teoctist au întemeiat o lavra monahală, al cărei egumen a rămas Cuviosul Teoctist, iar Sfântul Eftimie s-a retras în pustnicie. În anul 467 Sfântul Cuvios Teoctist s-a mutat la viața veșnică, la înmormântarea sa a participat și Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.
Tropar, glasul 8: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teoctist, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.