Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei
Sfântul Vavila era păstorul Bisericii Antiohiei, ales prin dumnezeiască rânduială la scaunul arhieriei, călăuzind bine turma lui Hristos prin cuvânt, viață, dragoste și credință curată.
Păgânul împărat Numerian, aflat la Antiohia, a făcut mare praznic idolilor, jertfindu-le, în chip cumplit, pe fiul unui rege barbar, pe care îl primise zălog pentru o pace încheiată între cei doi conducători. Numerian a călcat jurământul de pace și a junghiat cu mâna lui copilul în capiștea zeilor săi.
În vreme ce se săvârșea acest praznic diavolesc, Vavila aducea în biserică jertfa cea fără de sânge lui Dumnezeu, rugându-se pentru turma sa. Împăratul, întorcându-se de la jertfă, a vrut să intre în biserica creștinilor, ca să vadă tainele care se săvârșeau acolo. Vavila, aflând, a ieșit înaintea lui, i-a stat în cale la ușa bisericii și, punându-și mâna dreaptă pe pieptul lui, l-a împins afară, oprindu-l să intre, spunându-i că nu se cuvine unui închinător de idoli să necinstească biserica Dumnezeului celui viu. Împăratul, deși avea ostași cu el, s-a temut de mulțimea credincioșilor și s-a retras rușinat.
A doua zi, Numerian a poruncit arderea bisericii și a adus pe Vavila înaintea lui, mustrându-l aspru pentru îndrăzneala de a-i opri intrarea. Vavila a răspuns fără teamă că nu se teme de fața împăratului, ci de Împăratul ceresc, Care l-a pus păstor peste turma Sa. Împăratul, mâniat, l-a îndemnat să aducă jertfă idolilor, dar sfântul a refuzat. Într-un moment de curiozitate, Numerian l-a întrebat ce este Dumnezeu și ce este omul, iar Vavila i-a răspuns cu învățătură despre facerea lumii, a îngerilor și a omului, despre căderea lui Adam și despre milostivirea lui Dumnezeu. Împăratul, neînțelegând cuvintele, s-a prefăcut că le laudă, apoi a încercat să-l ademenească pe Vavila cu bogății, rang și cinste, dacă va jertfi idolilor. Sfântul a rămas neclintit.
Mâniindu-se, Numerian a poruncit ca Vavila să fie legat cu lanțuri grele la grumaz și la picioare și purtat prin cetate spre batjocură. Alături de el se aflau trei tineri, ucenicii lui, pe care îi crescuse cu învățătură duhovnicească: Urban, de doisprezece ani, Prilidian, de nouă ani, și Epolonie, de șapte ani. Împăratul, aflând că mama lor, Hristodula, îi încredințase pe copii în grija lui Vavila, a poruncit s-o bată peste obraz pentru îndrăzneala de a vorbi. Copiii, văzându-și mama bătută, au strigat că împăratul a înnebunit. Întrebați de nume și vârstă, ei au mărturisit credința în Hristos și au refuzat idolii, chiar și după ce Numerian a încercat să-i ademenească cu daruri. Împăratul a poruncit să fie bătuți după numărul anilor lor: doisprezece lovituri pentru cel mai mare, nouă pentru al doilea, șapte pentru al treilea. Copiii au răbdat cu bărbăție, spunând că le pare rău doar că nu au mai mulți ani, ca să sufere mai multe lovituri pentru Hristos.
Împăratul a poruncit apoi ca Vavila și cei trei copii să fie spânzurați de un lemn și arși cu foc. Vavila s-a rugat lui Dumnezeu să dea tinerilor tărie să rabde chinul, iar toți patru au răbdat cu bărbăție. Scoși de pe lemn, copiii au mai fost ispitiți o dată cu daruri și vorbe blânde, dar au refuzat, numind viclenia împăratului o cursă. Mâniat, Numerian i-a osândit pe toți patru la moarte prin sabie.
Mergând spre locul osândei, Vavila cânta psalmi. Ajunși acolo, a cerut ca cei trei copii să fie uciși înaintea lui, ca nu cumva, rămânând ultimul, vreunul din ei să se teamă de moarte. I-a mângâiat, învățându-i să nu se înfricoșeze. După ce copiii au fost uciși, Vavila a strigat cu bucurie: "Iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!" Apoi și-a plecat el însuși grumazul sub sabie, poruncind să fie îngropat împreună cu lanțurile cu care fusese purtat, ca mărturie a pătimirii lui. Trupurile celor patru au fost îngropate împreună.
Mai târziu, pe vremea împăratului Constanțiu, fiul lui Constantin cel Mare, cezarul Gal a mutat moaștele Sfântului Vavila și ale celor trei tineri la Dafne, un loc frumos de lângă Antiohia unde se afla o capiște a lui Apollo, cu scopul de a întoarce pe păgâni la credință prin puterea sfintelor moaște. Când Iulian Apostatul a ajuns împărat și a mers la templul lui Apollo să întrebe despre biruința asupra perșilor, idolul i-a răspuns că nu poate grăi de când fuseseră aduse acolo moaștele lui Vavila. Iulian a poruncit atunci ca moaștele să fie duse înapoi în cetate. Credincioșii, cu psalmi și cântări, au dus racla de piatră a sfântului și a celor trei tineri înapoi în Antiohia. După mutarea lor, un foc căzut din cer a ars capiștea lui Apollo împreună cu idolul, spre rușinea păgânilor și bucuria credincioșilor.
Tropar, glasul 4: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Vavila, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu
Sfântul Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, este pomenit la 4 septembrie ca cel mai mare prooroc al Vechiului Testament, eliberatorul lui Israel din robia egipteană și mijlocitorul Legii celei vechi pe Muntele Sinai. Pomenirea lui se face și în Duminica Sfinților Părinți.
Murind Iosif în Egipt, neamul lui Iacov s-a înmulțit atât de mult, încât la război puteau ieși șase sute de mii de bărbați israeliți. Împăratul Egiptului, temându-se de puterea lor, a poruncit chinuirea grea a poporului și, mai apoi, uciderea tuturor pruncilor evrei de parte bărbătească aruncați în râu.
Într-o familie din seminția lui Levi, Avram și soția lui Iohabeta aveau deja doi copii, Aaron și Mariami. În vremea aceea de cumplită prigoană s-a născut al treilea copil, băiat frumos, pe care mama l-a ținut ascuns trei luni. Neputând să-l mai ascundă, l-a pus într-un sicriaș de papură uns cu rășină și smoală, lăsându-l pe malul Nilului, în timp ce sora lui, Mariami, veghea de departe.
Fiica lui faraon, venind la scăldat, a găsit sicriașul, a văzut pruncul plângând și, făcându-i-se milă, a hotărât să-l crească drept fiu al ei. Neprimind pruncul hrană de la doicile egiptene aduse, Mariami s-a apropiat și a oferit să-i cheme o doică evreică; astfel a fost adusă chiar mama pruncului, care l-a hrănit fiind plătită pentru aceasta, fără ca fiica faraonului să știe legătura adevărată dintre ei. Crescând copilul, l-a dus la fiica lui faraon, care l-a iubit mult și i-a pus numele Moise, zicând "din apă l-am scos pe el," căci "Moise" înseamnă "apă" în limba egipteană.
Se povestește că, fiind încă mic, fiica lui faraon l-a dus odată la bunicul său. Jucându-se cu copilul, faraon i-a pus pe cap coroana împărătească, pe care era cioplit un idol mic. Pruncul a apucat coroana, a aruncat-o la pământ și a călcat-o în picioare. Un preot bătrân, avertizat de vrăjitori că se va naște un povățuitor al evreilor care va aduce multe pedepse asupra Egiptului, l-a sfătuit pe faraon să ucidă copilul; alții au zis însă că a făcut-o din neștiință copilărească. Ca să-i ispitească priceperea, i-au pus înainte un cărbune aprins, pe care copilul l-a băgat în gură, arzându-și limba, pentru aceasta, spune tradiția, Moise a rămas toată viața zăbavnic la limbă.
Crescând, Moise a fost învățat toată înțelepciunea Egiptului de filosofi aleși și îi întrecea pe dascălii săi. Aflând că este evreu, a început să cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să se îngrețoșeze de păgânătatea egipteană. Se mai povestește că, atunci când etiopienii au năvălit asupra Egiptului, Moise, ajuns bărbat, a fost ales să conducă oastea și i-a biruit cu vitejie. Însă tocmai această faimă a stârnit împotriva lui invidia lui faraon, îndemnat de prezicătorii care vedeau în el un viitor pericol pentru Egipt; faraon căuta prilej să-l ucidă, dar nu îndrăznea, ca să nu mâhnească pe fiica sa.
Ieșind odată la frații lui de neam, Moise a văzut un egiptean bătând un evreu; văzând că nimeni nu-i vede, l-a ucis și l-a ascuns în nisip. A doua zi, văzând doi evrei certându-se, i-a mustrat, dar unul dintre ei i-a răspuns amenințător, arătând că uciderea nu rămăsese ascunsă. Temându-se de faraon, Moise a fugit în pământul Madiamului. Acolo, șezând lângă o fântână, a apărat pe cele șapte fiice ale lui Ietro, preotul Madiamului, de niște păstori care le izgoneau, și le-a adăpat oile. Ietro l-a primit în casă și i-a dat de soție pe fiica sa, Semfora, cu care Moise a avut doi fii, Ghirsam și Eliezer.
Păscând oile lui Ietro pe muntele Horeb, Moise a văzut un rug care ardea în flăcări fără să se mistuie, și din el i-a vorbit Dumnezeu, poruncindu-i să-și scoată încălțămintea, căci locul acela era sfânt. Dumnezeu i S-a descoperit ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov și i-a poruncit să meargă la faraon și să scoată pe poporul Său din Egipt. Moise s-a împotrivit, spunând că este slab la glas și zăbavnic la limbă, dar Dumnezeu i-a făgăduit ajutorul Său și pe cel al fratelui lui, Aaron.
Întors în Egipt, cu binecuvântarea lui Ietro, Moise s-a întâlnit cu Aaron și, împreună, au cerut de mai multe ori lui faraon eliberarea poporului. Faraon a refuzat de fiecare dată, iar Dumnezeu a trimis asupra Egiptului, prin Moise și Aaron, zece pedepse: apa prefăcută în sânge, broaștele, țânțarii, muștele câinești, moartea vitelor, bubele cu puroi, grindina de foc, lăcustele, întunericul de trei zile și, în cele din urmă, moartea tuturor întâilor-născuți ai Egiptului, în vreme ce poporul evreu a rămas neatins de toate acestea.
Abia atunci faraon i-a lăsat pe evrei să plece, iar aceștia au ieșit din Egipt cu multă avere, luând cu ei și oasele lui Iosif, după jurământul cerut de acesta înainte de moarte. Dumnezeu îi călăuzea ziua cu stâlp de nor și noaptea cu stâlp de foc. Când faraon s-a răzgândit și a pornit cu oastea în urma lor, ajungându-i la Marea Roșie, Moise, la porunca lui Dumnezeu, și-a întins mâna cu toiagul asupra mării, iar apele s-au despărțit, lăsând loc uscat pentru trecerea poporului. Egiptenii care i-au urmărit au fost înghițiți de apele ce s-au întors la loc. Atunci Moise a cântat, împreună cu poporul, cântarea de biruință: "Să cântăm Domnului, că cu slavă S-a preamărit, pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare."
De acolo, poporul a mers prin pustie trei zile fără apă, ajungând la Mera, unde apa era amară; Moise, la porunca Domnului, a aruncat un lemn în apă, care s-a îndulcit. Astfel a călăuzit Moise poporul patruzeci de ani prin pustie, mijlocind pentru ei mana din cer, apa scoasă din stâncă și biruința asupra lui Amalec, în vreme ce Moise se ruga cu mâinile ridicate. De câte ori poporul mânia pe Dumnezeu, Moise mijlocea pentru ei cu inimă zdrobită, ferindu-i de pieire.
Pe Muntele Sinai, după patruzeci de zile și patruzeci de nopți de post, Moise a primit de la Dumnezeu Legea scrisă pe table de piatră, vorbind cu El față către față, ca un prieten cu prietenul său. A ridicat Cortul Mărturiei, cu chivotul legii ferecat în aur, în care a pus toiagul lui Aaron înflorit și Tablele Legii, și a rânduit preoții, praznicele și judecățile poporului, sfătuit și de socrul său Ietro pentru organizarea dregătorilor peste popor.
Ajungând la sfârșitul vieții, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să se suie pe muntele Avarim, din pământul Moabului, de unde i-a arătat toată Țara Făgăduinței, spunându-i că acolo nu va putea intra. Moise a binecuvântat mai întâi pe fiii lui Israel, seminție cu seminție, prorocindu-le cele viitoare, apoi s-a urcat pe munte și a murit acolo, la vârsta de o sută douăzeci de ani, cu ochii neîntunecați și puterile neslăbite. A fost îngropat aproape de casa lui Fogor, iar locul mormântului lui nu l-a știut nimeni. Fiii lui Israel l-au plâns treizeci de zile.
Tropar, glasul 2: Prăznuind pomenirea proorocului Tău Moise, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.
Sfântul Mucenic Petroniu
Sfântul Petroniu a fost, probabil, ucenic al Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, pe care Sfânta Ermioni (pomenită la 4 septembrie) l-a întâlnit în Efes, când a mers împreună cu sora sa, Evtihia. Sfântul Petroniu a întărit-o atunci pe Ermioni în lucrarea cea binevestitoare a evangheliei. Mai apoi, Sfântul Petroniu s-a mutat cu pace la Domnul.