Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului
Pe 7 septembrie, cu o zi înainte de Praznicul Împărătesc al Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie), Biserica Ortodoxă prăznuiește Înainte-prăznuirea, adică deschiderea solemnă a praznicului, când cântările de bucurie ale Nașterii încep să se împletească cu slujbele zilei.
Nașterea Maicii Domnului este primul dintre cele două praznice dedicate Fecioarei Maria care deschid ciclul praznicelor Mântuitorului. Praznicele Maicii Domnului sunt oarecum "umbrele" praznicelor lui Hristos: Nașterea Maicii Domnului pregătește Nașterea lui Hristos, Buna Vestire pregătește Întruparea, Intrarea în Biserică pregătește intrarea lui Hristos în viața publică, Adormirea pregătește Înălțarea la cer. Nașterea Maicii Domnului este și primul praznic mare din noul an bisericesc, deschizând ciclul liturgic al anului.
Tropar, glasul 4: Din rădăcina lui Iesei și din coapsele lui David, Fiica lui Dumnezeu, Maria, se naște nouă astăzi; că se bucură toate și se înnoiesc cu bucurie. Împreună se bucură cerul și pământul, o laudă pe dânsa moștenirile neamurilor; Ioachim se veselește și Ana prăznuiește, cântând: cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și Hrănitoarea vieții noastre.
Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați
Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun (1400-1432). Încă din tinerețe era râvnitor pentru cele dumnezeiești, alegând viața monahală și intrând în obștea Mănăstirii Bistrița. După multă nevoință și ascultare, sporind duhovnicește, s-a retras la liniște, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în anul 1432, pe malul stâng al pârâului Pângărați. Aici, Cuviosul și-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o frumoasă poiană, unde s-a nevoit, cu ucenicii săi, în rugăciuni neîncetate, încât așezământul lui a devenit cunoscut sub numele de „Sihăstria lui Simeon”. Auzind Sfântul Voievod Ștefan cel Mare (1457-1504) de nevoința Cuviosului, i-a dăruit ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. La sfințirea ei de către mitropolitul Teoctist I, Cuviosul Simeon a fost hirotonit preot, devenind astfel primul întemeietor și egumen al Mănăstirii Pângărați, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”. Aici a adunat în jurul său mulți ucenici, sporind în nevoință și rugăciune și învrednicindu-se de darul vindecării bolilor și al înainte-vederii. De binecuvântarea lui se bucurau credincioșii, dar și înalții dregători și chiar Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, care-i cerea sfatul pentru el și pentru țară. Prin îngăduința lui Dumnezeu, în anul 1476, când au năvălit turcii asupra Moldovei și au biruit la Războieni, Cuviosul Simeon, după ce s-a rugat pentru domn și pentru țară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, și-a luat ucenicii și s-a stabilit la Mănăstirea Cașva, în ținutul Mureșului. Aici, în toamna aceluiași an, s-a mutat la cele veșnice, fiind îngropat în această mănăstire. Spre sfârșitul anului 1484, după ce s-a așezat pacea în țară, Sfântul Voievod Ștefan i-a adus sfintele moaște într-o raclă și le ținea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din ele, le-a oprit pentru binecuvântare, iar rămășița sfintelor lui moaște le-a îngropat în Cetatea Sucevei.
Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângărați s-a născut în anul 1487, în Țara de Sus a Moldovei. Și-a început viața monahală de tânăr la Mănăstirea Moldovița, de unde a venit la Pângărați în anul 1508. Aici a fost ales de toți viețuitorii părinte duhovnicesc, conducând obștea Mănăstirii timp de 56 de ani. Despre viața lui vorbește ieromonahul Anastasie de la Moldovița, care l-a cunoscut îndeaproape: „Din copilăria sa el s-a nevoit în viața călugărească, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune. Era scriitor foarte iscusit, postitor, răbdător și ostenitor în toată nevoința duhovnicească”. Datorită nevoințelor sale, Stăpânul Hristos și ocrotitorul Mănăstirii, Sfântul Dimitrie, au rânduit ca domnitorul Alexandru Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568) să zidească la Pângărați o biserică nouă, în locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Aceasta a fost sfințită de mitropolitul Grigorie al Sucevei în anul 1560. În anul 1566, Sfântul a adunat pe toți fiii săi duhovnicești, le-a dat ultimele povețe, a lăsat egumen în locul său pe ieromonahul Teodorit, iar el s-a retras la mănăstirea lui de metanie, Moldovița. Aici, fericitul Amfilohie a primit marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh și s-a nevoit timp de încă 4 ani. În anul 1570, cunoscându-și mai înainte sfârșitul și împărtășindu-se cu Sfintele Taine, s-a mutat la cele veșnice, fiind îngropat de ucenicii săi. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe Cuvioșii Simeon și Amfilohie la data de 7 martie 2008, rânduindu-le ca zi de pomenire 7 septembrie.
Tropar, glasul 3: Cuvioșilor Părinți Simeon și Amfilohie, cei ce ați luminat pădurile Carpaților cu rugăciunile voastre și ați umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriței, sfetnici de taină ai voievozilor și făclii luminoase ale călugărilor și credincioșilor evlavioși, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârșim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!
Sfântul Mucenic Sozont
Era în cetatea Pompeiopol un tânăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creștin cu credință, cu deprinderi bune, care învăța ziua și noaptea legea Domnului. Păscând oile cele necuvântătoare, îi povățuia pe cele cuvântătoare la pășunea cea bună, adunând în jurul lui păstori, copii și bărbați, pe care îi învăța să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, aducând mulți la Sfântul Botez.
Odată, păscând oile lângă un izvor cu un stejar mare, a adormit și a avut o vedenie dumnezeiască ce-l chema la nevoința mucenicească, vestindu-i că acel loc va fi de mare folos multora, sfințindu-se cu darul de sus. Trezindu-se, a încredințat oile altora, lăsând la acel loc arcul și cele trei săgeți ale sale ca semn de amintire, și a intrat singur în cetatea Pompeiopol. Văzând păgânătatea înmulțindu-se și credința scăzând, s-a mâhnit. Maximian, ighemonul Ciliciei, tocmai intrase în cetate, făcând praznic mare unui idol de aur, cu multe jertfe.
Intrând Sozont în capiștea idolească, a luat de la idol o mână de aur și, sfărâmând-o, a împărțit-o săracilor. S-a stârnit mare tulburare în cetate pentru mâna de aur dispărută, iar mulți au fost cercetați și chinuiți pe nedrept. Sozont, nevrând ca alții să pătimească în locul lui, s-a dus singur la ighemonul Maximian și s-a dat pe față: "Eu sunt cel ce am luat mâna idolului vostru, pe care am zdrobit-o, iar aurul l-am dat celor ce aveau trebuință."
Întrebat de ce a îndrăznit o asemenea faptă, a răspuns: "Am făcut aceasta ca să vă încredințați de puterea cea slabă a idolului vostru. Când i-am luat mâna, el nu s-a împotrivit, nu l-a durut, nici nu a suspinat. Cum putea să se împotrivească, fiind mut și fără suflet? De ar fi fost dumnezeu adevărat și viu, mi s-ar fi împotrivit. Iar eu, cunoscându-l ca idol, nu ca Dumnezeu, i-am sfărâmat mâna; ba chiar aș fi voit să-l zdrobesc întreg, ca să nu vă mai închinați unui lucru făcut de mâini omenești, care, deși are ochi, urechi, mâini și picioare, nu vede, nu aude, nu grăiește, nu pipăie, nu umblă și nu poate să-și ajute lui însuși, oricât l-ai bate sau l-ai preface în bucăți."
Auzind acestea, ighemonul a poruncit chinuirea lui fără milă. Mai întâi l-au spânzurat și l-au strujit cu drugi de fier peste coaste; apoi i-au pus încălțăminte de fier cu piroane ascuțite pe dinăuntru și l-au purtat așa prin cetate, iar sfântul, mergând astfel, slăvea pe Hristos. Apoi l-au spânzurat din nou pe lemn și l-au bătut cu toiege de fier, până i-au sfărâmat nu doar trupul, ci și oasele. În acele chinuri, sfântul și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Prigonitorii, văzându-l mort, l-au luat de pe lemn și au făcut foc mare ca să-i ardă trupul, ca să nu fie cinstit de credincioși. Dar când au aruncat trupul în foc, s-au stârnit deodată fulgere și tunete groaznice și a căzut ploaie mare cu grindină, stingând îndată focul. Poporul, înfricoșat, s-a risipit, iar trupul sfântului a rămas întreg. Venind noaptea, credincioșii au vrut să ia sfintele moaște, dar întunericul era prea mare; atunci, în miezul nopții, o lumină din cer a strălucit peste moaște, iar credincioșii, luându-le, le-au îngropat cu cinste.
De la mormântul lui s-au făcut multe minuni, dar și de la izvorul de sub stejar, unde sfântul avusese vedenia, izvorând felurite tămăduiri pentru bolnavi, prin darul lui Hristos și rugăciunile mucenicului. Mai târziu, s-a zidit acolo o biserică în numele lui, spre slava lui Dumnezeu Cel în Treime, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Tropar, glasul 4: Mucenicul Tău, Doamne, Sozont, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având tăria Ta, pe chinuitori a biruit; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfânta Cuvioasă Casiana Imnografa
Cea mai cunoscută femeie imnograf, și singura ale cărei cântări s-au păstrat până astăzi în cărțile de cult, este Sfânta Casiana, numită în unele locuri Casia, Casiani sau Icasia, o monahie care a trăit în secolul al IX-lea. A fost înscrisă în calendarul Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea Sfântului Sinod din 4 iulie 2023, cu zi de prăznuire la 7 septembrie.
S-a născut pe la anul 805 în Constantinopol, fiica unui înalt dregător al Curții împăratului Teofil. A fost rodul rugăciunii părinților ei către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care le-a dăruit-o după mulți ani de nerodire. La botez a fost numită Icasia (sau Casia) și a primit de mică bună învățătură, cunoscând Sfintele Scripturi și împodobindu-se cu toate virtuțile. Încă de la o vârstă fragedă, Dumnezeu a înzestrat-o cu darul de a scrie versuri. Sfântul Teodor Studitul a fost impresionat de dăruirea și stilul ei literar, rar întâlnite la cineva atât de tânăr.
Ajungând la vârsta tinereții, vestită pentru învățătură, noblețe și frumusețe, a fost chemată printre fecioarele aduse la palatul imperial, dintre care împăratul Teofil urma să-și aleagă soția. Teofil, mergând înaintea lor cu un măr de aur, pe care avea să-l dea celei alese, uimit de frumusețea Icasiei, s-a apropiat de ea și i-a zis: "Prin femeie au intrat în lume cele josnice," făcând aluzie la păcatul Evei. Preaînțeleapta Icasia, roșind cu sfială, i-a răspuns: "Și prin femeie au venit și cele mai alese," referindu-se la mântuirea adusă lumii prin întruparea lui Hristos din Fecioara Maria. Simțindu-se rănit de îndrăzneala și înțelepciunea ei, Teofil s-a răzgândit și a dat mărul de aur tinerei Teodora.
Icasia, care se afla sub povața Sfântului Cuvios Teodor Studitul, a înțeles atunci că Dumnezeu a ferit-o de ispita slavei deșarte și s-a încredințat cu totul lui Hristos, Mirele ceresc al inimii ei. A întemeiat o mănăstire de călugărițe în Constantinopol, numită a Icasiei, la locul numit Xenolofos sau Evdomon (a șaptea colină a Capitalei), fiind și stareță. Acolo a continuat să scrie și să compună imne închinate Domnului, alcătuindu-și singură și muzica pentru poemele sale duhovnicești. Sfinții Părinți ai Bisericii au recunoscut darul ei neasemuit, iar unele din imnele sale au supraviețuit până astăzi.
În timpul vieții ei, Biserica s-a confruntat cu prigoana iconoclastă, iar Sfânta Casiana a fost neclintită în păstrarea dreptei credințe, purtând de grijă celor prigoniți și ajungând ea însăși să rabde pătimiri pentru cinstirea icoanelor. Pentru aceasta, este zugrăvită în Icoana Duminicii Ortodoxiei purtând în brațe o icoană.
Tradiția și cercetarea manuscriselor atribuie Sfintei Casiana 49 de imne religioase și alte 261 de versuri profane. Sub numele ei apar în cărțile bisericești primele șase irmoase ale Canonului Sâmbetei celei Mari, stihiri din slujba Nașterii Domnului și multe altele.
Cea mai cunoscută dintre toate este Cântarea Casianei, unul dintre cele mai frumoase imne din Săptămâna Patimilor, cântat la Denia din Marea Miercuri: "Doamne, femeia ceea ce căzuse." Deși poartă numele Casianei, imnul nu vorbește despre ea însăși, ci despre "femeia păcătoasă" din Evanghelia după Luca, personaj prezent și în imnografia greacă mai veche, căruia îi dedicase un condac chiar Sfântul Roman Melodul.
Se povestește că maica Casiana se afla într-o după-amiază în grădină, compunând acest imn, când a auzit că împăratul Teofil, încă atras de frumusețea ei, avea să vină acolo. A plecat să se ascundă, lăsând poemul neterminat. Teofil, intrând în grădină și găsind cântarea neterminată, a adăugat rândul: "Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns", aluzie, prin ecou poetic, la fuga Casianei însăși la apropierea lui. După ce Teofil a plecat, Casiana a ieșit din ascunzătoare, a văzut fraza scrisă de mâna lui, dar nu a șters-o, ci a scris mai departe, încheind poemul.
La scurt timp după acea vizită a împăratului Teofil, Sfânta a părăsit cetatea împărătească, împreună cu altă monahie, mergând în Sicilia, apoi în Creta, și în cele din urmă în insula Casos (Kassos), unde s-a nevoit într-o peșteră numită până astăzi "a Bătrânei." Acolo a adormit întru Domnul și a fost înmormântată în raclă de piatră, în biserica Maicii Domnului de la Empurio.
Tropar, glas 5: Pe ceea ce a trecut cu vederea înțelepțește dorul iubirii împăratului pământesc, pentru dragostea Împăratului a toate, pe vestita Casiana să o lăudăm, ca pe o pildă a virtuții și cinstită alcătuitoare de cântări, strigând: Fă-ne și pe noi părtași Împărăției lui Dumnezeu, prin rugăciunile tale.