Sfinții și Drepții dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana
Pe 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, Biserica Ortodoxă îi pomenește pe Sfinții și Drepții Ioachim și Ana, părinții Fecioarei Maria.
Sfântul și Dreptul Ioachim era din seminția lui Iuda, trăgându-și neamul din casa lui David împăratul: din neamul lui Natan, fiul lui David, s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie și pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Ioachim petrecea în Nazaretul Galileii, având de soție pe Ana, din seminția lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica preotului Mathan, care a preoțit pe vremea Cleopatrei și a lui Casopar, împărații perșilor, mai înainte de împărăția lui Irod, fiul lui Antipater. Mathan avea de soție pe Maria, din seminția lui Iuda, din Betleem, și a născut cu ea trei fiice: Maria, Sovia și Ana.
Cea dintâi, Maria, s-a măritat în Betleem și a născut pe Salomeea. A doua, Sovia, s-a măritat de asemenea în Betleem și a născut pe Elisabeta, mama lui Ioan Înaintemergătorul. Iar a treia, Sfânta Ana, mama Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost, precum s-a spus, soția lui Ioachim, în cetatea Nazaret din Galileea.
Sursa cuprinde și o lămurire importantă: unii au socotit greșit că Mathan, tatăl Sfintei Ana, ar fi fost aceeași persoană cu Mathan cel pomenit de Evanghelistul Matei drept tatăl lui Iacov, bunicul lui Iosif logodnicul. Aceasta e o confuzie. Mathan, tatăl Sfintei Ana, era preot, din seminția lui Levi, din fiii lui Aaron. Celălalt Mathan, cel din cartea neamului lui Hristos, era din seminția lui Iuda, din casa lui David și a lui Solomon, tatăl lui Iacov, care, prin rânduiala leviratului, a devenit prin lege și tatăl lui Iosif logodnicul, după moartea fără urmași a fratelui său Ili. Sunt, așadar, doi bărbați diferiți cu același nume, unul din neamul lui Aaron, celălalt din neamul lui David, lucru dovedit și de faptul că Evanghelistul Luca îl numește pe Zaharia, socrul Elisabetei, având "femeie din fiicele lui Aaron" — ceea ce nu s-ar fi putut spune dacă acel Mathan ar fi fost din casa lui David.
Se mai lămurește și de ce Ioachim, din casa împărătească a lui David, s-a putut căsători cu Ana, din casa preoțească a lui Aaron, deși legea veche cerea, în general, ca fiecare să se însoare în neamul său: seminția lui Iuda nu era oprită să se unească prin căsătorie cu cea a lui Levi, așa cum s-a întâmplat mai demult și cu întâiul arhiereu Aaron, care a luat-o de soție pe Elisabeta, sora unui domn din Iuda. Aceasta s-a rânduit astfel pentru ca Preacurata Fecioară să fie deopotrivă de neam împărătesc și arhieresc, ea urmând să nască pe Hristos, Împăratul și Arhiereul.
Ioachim și Ana, deși îndestulați cu bogății, erau și mai bogați duhovnicește, umblând fără prihană în toate poruncile Domnului. La fiecare praznic împărțeau din averile lor două părți: una pentru trebuințele bisericii, alta pentru săraci. Nu aveau însă copii, trăind în însoțire cincizeci de ani fără rod, spre a se arăta astfel, prin nașterea minunată ce avea să vină, atât puterea darului lui Dumnezeu, cât și cinstea celei ce se va naște și vrednicia părinților ei.
La un mare praznic, când Ioachim a adus daruri la Templul din Ierusalim, arhiereul Isahar nu a voit să le primească, ocărându-l pentru nerodirea lui, ca semn al unor păcate tăinuite. Un alt evreu, din seminția lui Ruvim, l-a mustrat și el, întrebându-l cum îndrăznește să aducă daruri, nefiind vrednic, de vreme ce nu a lăsat sămânță în Israel. Mâhnit și rușinat, Ioachim nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, plângând atât pentru nerodire, cât și pentru ocara primită. Aducându-și aminte de Avraam, s-a rugat lui Dumnezeu, adăugând postului patruzeci de zile fără să guste pâine, hotărât să nu se întoarcă acasă până ce Domnul nu-l va cerceta.
Ana, aflând de ocara soțului ei și de plecarea lui, plângea și ea cu lacrimi nemângâiate în casa ei, socotindu-se cea mai ticăloasă dintre femei: lepădată de Dumnezeu, defăimată de oameni, părăsită de bărbat. Slujnica ei, Iudit, încerca s-o mângâie, fără folos. Odată, tânguindu-se în grădina ei sub un copac de dafin, a văzut un cuib de pasăre cu pui, iar durerea i s-a înzecit, văzând că toate viețuitoarele au rod, în afară de ea. S-a rugat atunci cu stăruință, amintindu-și de Sara, soția lui Avraam, și de Ana, mama lui Samuel, cerând lui Dumnezeu să-i dezlege și ei nerodirea.
Atunci i s-a arătat îngerul Domnului, zicându-i: "Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta și suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu, și iată, vei zămisli și vei naște pe fiica cea prea binecuvântată, pentru care se vor binecuvânta toate semințiile pământului. Printr-însa se va da mântuire la toată lumea, și se va chema numele ei Maria." Ana a făgăduit atunci că, de va naște, va da pruncul spre slujba Domnului, apoi a alergat cu bucurie la Ierusalim, să mulțumească lui Dumnezeu.
În același ceas, îngerul i s-a arătat și lui Ioachim în pustie, vestindu-i aceeași bucurie și îndemnându-l să meargă la Ierusalim, la porțile cele de aur, unde o va găsi pe Ana, căreia i se vestise aceeași taină. Așa s-a și întâmplat: cei doi s-au întâlnit la porțile de aur, și-au istorisit unul altuia vedenia îngerească și, închinându-se în biserică, s-au întors acasă, preamărind pe Dumnezeu.
Ana a zămislit în ziua a noua a lunii decembrie și a născut, la opt zile ale lunii septembrie, pe Fecioara Maria. Ioachim a adus atunci daruri mari lui Dumnezeu, jertfe și arderi de tot, fiind binecuvântat de arhiereu, de preoți, de leviți și de tot poporul, și a făcut ospăț mare de bucurie în casa lui.
Când Fecioara a împlinit trei ani, părinții au dus-o cu slavă la Templul Domnului, petrecând-o cu făclii, și au dat-o lui Dumnezeu, după cum se făgăduiseră. După câțiva ani de la ducerea ei la Templu, Sfântul Ioachim s-a mutat din viața aceasta, având optzeci de ani. Sfânta Ana, rămasă văduvă, a lăsat Nazaretul și s-a mutat la Ierusalim, ca să petreacă aproape de fiica ei, rugându-se în biserica Domnului. După doi ani petrecuți acolo, s-a odihnit întru Domnul, având șaptezeci și nouă de ani.
Tropar, glasul 2: Pomenirea drepților Tăi, Doamne, prăznuind, printr-înșii ne rugăm Ție, mântuiește sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău
Cel mai cunoscut pustnic nevoitor în preajma Mănăstirii Tazlău este Sfântul Cuvios Chiriac, ostenitor în peștera din muntele Măgura, unul dintre marii nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.
S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioși din satul Mesteacăn. De mic copil, dus de părinți la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simțit sufletul întraripându-se cu dumnezeiescul dor, drept care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinerețe în obștea mănăstirii. A deprins viața monahicească, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei, arătând multă dragoste și râvnă duhovnicească, sporind în smerenie, ascultare, rugăciune neîncetată și postire îndelungată. După puțină vreme a fost hirotonit, fără voia lui, diacon și preot, devenind un iscusit povățuitor de suflete.
Dorul de o nevoință mai aspră l-a făcut să se retragă în pustnicie, într-o peșteră pe muntele numit Măgura Tazlăului, unde s-a nevoit în privegheri de toată noaptea, biruind frigul cumplit și ispitele diavolești. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor și al izgonirii demonilor, a devenit foarte căutat de mulțimile de călugări și credincioși. În vremea aceea de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, s-a arătat un adevărat apărător și mărturisitor al dreptei credințe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ținutul Neamțului, urmând pilda Sfinților Părinți ai Bisericii.
A cercetat mănăstirile Moldovei, culegând sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine și, mai ales, rugăciunea neîncetată. Se ocupa și cu citirea Scripturii și a altor cărți folositoare. Mânca doar o dată pe zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului. A stăruit fără odihnă în chemarea numelui lui Iisus, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeiești și de darul discernerii gândurilor. Monahii și credincioșii îl căutau, minunându-se de blândețea și înțelepciunea lui, iar el a arătat semne de facere de minuni încă din timpul vieții.
A trecut la Domnul în jurul anului 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii. Încă din timpul vieții, evlavia populară l-a socotit sfânt, lucru adeverit de Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut și i-a sărutat moaștele, mărturisind: "Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la podvig și plecați la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani și pe Chiriac de la Tazlău." Patericul Sfinților moldo-români din 1888 scrie de asemenea despre el: "Tot întru această vreme s-a nevoit sihăstrește și alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul și tare mult s-a luptat împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți și desăvârșit i-a biruit, și se prăznuiește la decembrie 31 de zile."
După moarte, fiindu-i dezgropat trupul, după rânduiala strămoșească, a fost găsit nestricat. Din evlavie, trupul i-a fost împărțit, iar o parte a rămas în mormântul său. Cu credință și nădejde vin și astăzi să se închine la sfintele sale moaște călugări și credincioși de pretutindeni.
Tropar, glasul 1: De dragostea lui Hristos fiind înflăcărat, întru sihăstrie ai viețuit în peștera din Măgura Tazlăului, pe Dumnezeu slăvind și pe diavoli biruind. Pentru aceasta, cu credință te lăudăm pe tine, Cuvioase Chiriac, Părintele nostru!
Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona
Între numeroșii părinți ce au sfințit pământul țării noastre prin înalta lor viață duhovnicească se numără și Cuviosul Onufrie, cel mai mare sihastru al ținuturilor botoșănene, viețuitor al Schitului Sihăstria Voronei. Despre viața lui se cunosc puține amănunte, el voind să fie cunoscut lui Dumnezeu, iar nu oamenilor.
Din unele însemnări de pe manuscrisele copiate de el și de ieroschimonahul Nicolae, care a viețuit împreună cu el, știm că s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, probabil într-o familie nobilă, căci a ajuns guvernator al unui ținut. Dorind viața pustnicească, a lăsat familia, rangul și patria sa în jurul anului 1749, venind în Moldova, atras de renumele marilor pustnici de acolo. A cercetat numeroase mănăstiri, culegând sfaturi ziditoare de suflet și deprinzând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea plăcută lui Dumnezeu. Se ocupa și cu citirea Scripturii și a altor cărți folositoare, pe care le va copia mai târziu cu multă râvnă și răbdare, împodobindu-le cu o scriere frumoasă.
A viețuit astfel cincisprezece ani, crescând duhovnicește în preajma unor aleși părinți, precum Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovski. Acesta din urmă l-a aflat pe Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, în jurul anului 1763, la venirea sa din Muntele Athos. Între ei s-a înfiripat o strânsă prietenie duhovnicească, povățuindu-se unul pe altul spre desăvârșita rugăciune a inimii, Paisie fiindu-i și duhovnic. După ce s-au despărțit, legătura lor a continuat prin scrisori, căci amândoi petreceau întru același duh.
Auzind de alți pustnici sporiți duhovnicește din codrii Voronei, Onufrie a intrat în anul 1764 în obștea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se în pustie. Timp de douăzeci și cinci de ani a viețuit într-o peșteră pe malul pârâului Vorona, în aspră nevoință, în smerenie, înfrânare, tăcere și rugăciune neîncetată. Mânca doar o dată pe zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun, după cum mărturisește ieromonahul Nicolae, care viețuia și el în codrii Voronei.
A primit schima cea mare din mâna duhovnicului său, starețul Paisie, în anul 1774, la Mănăstirea Dragomirna, revenind apoi la peștera din preajma Sihăstriei Voronei. A dobândit darul deosebirii gândurilor, fiind căutat de monahi și credincioși, minunându-se aceștia de blândețea și înțelepciunea lui, arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieții.
Vestirea morții i-a venit dinainte. În noaptea Sfintelor Paști, dorind să se împărtășească pentru ultima dată, un înger i s-a arătat preotului Nicolae Gheorghiu din satul Tudora, cerându-i să ia Sfintele Taine și să meargă la Onufrie, călăuzindu-l până la peșteră, unde l-a aflat foarte slăbit. Cerând să meargă la Sihăstrie, după câteva zile a adormit întru Domnul, la 29 martie 1789, fiind înmormântat de câțiva călugări în livadă, la rădăcina unui măr.
La mormântul lui au început curând să se petreacă fapte minunate: mulți au văzut lumânări arzând și au auzit glasuri cântând acolo, iar odată, trei călugări rătăciți noaptea prin pădure au fost călăuziți de o lumină puternică până la peșteră.
În iarna anului 1846, domnitorul Mihail Sturza, aflat la vânătoare, a găsit un fruct mare și frumos la rădăcina mărului de la mormânt, l-a dat fiicei sale bolnave de epilepsie, iar aceasta s-a vindecat. Aflând despre viața cuviosului, Sturza a poruncit dezgroparea osemintelor și așezarea lor într-o raclă în altarul bisericii Mănăstirii Vorona. Zece ani mai târziu, în urma unui vis în care Cuviosul Onufrie s-a arătat starețului Mănăstirii Vorona, arhimandritul Iosif Vasiliu, cerându-i să fie dus înapoi la Sihăstrie, racla cu moaștele a fost așezată într-o firidă din pronaosul bisericii Bunavestire din Sihăstria Voronei, unde se află și astăzi, credincioșii primind și în ziua de azi ajutor prin mijlocirea lui.
Tropar, glasul 8: Cu ostenelile sihăstriei, la viața cea fără de prihană ai ajuns, fericite, și ca un luceafăr din pământul Rusiei răsărind, întru singurătatea codrilor Moldovei te-ai sălășluit. Monahilor ai fost învățător, făcându-te pildă, prin aspra ta viețuire, Cuvioase Părinte Onufrie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Mucenic Severian
Când sfinții patruzeci de mucenici au fost prinși de Agricola, dregătorul Sevastiei, și aruncați în temniță, era acolo un bărbat de neam boieresc, Severian, credincios în Hristos, care îi cerceta adesea în temniță, întărindu-i spre nevoința muceniciei.
După mucenicia celor patruzeci, a venit rândul lui Severian. Clevetitorii s-au dus la Lisie, care înlocuia pe Agricola, pârându-l pe Severian că nu se închină zeilor și trage mulți creștini după sine. Lisie a trimis slujitori să-l prindă, dar Severian a mers singur la dregător, mărturisindu-i cu îndrăzneală credința: "Viața îmi este Hristos și moartea un câștig." Lisie a poruncit să fie bătut cu vine de bou, iar sfântul se veselea de rănile primite, cântând din psalmi. Văzând că mucenicul rămânea mai luminat la față, prigonitorul a poruncit să înceteze bătaia și a încercat să-l descurajeze prin cuvinte, dar Severian i-a răspuns că doar lipsa de credință îl face pe dregător orb la puterea lui Hristos.
Mâniat din nou, dregătorul l-a spânzurat de un lemn și a poruncit să fie strujit cu unghii de fier, chin în care Severian se ruga lui Hristos să-i dea putere. Dezlegat, a fost dus înapoi în temniță. Pe drum, mergând prin mijlocul cetății cu rănile la vedere, a rostit mulțimii adunate un lung îndemn, arătându-se fericit pentru suferința lui, spunând că rănile sale îi sunt mai dulci decât toate desfătările pământești și îndemnând pe orice credincios din mulțime să nu se teamă de nicio prigoană. Ajuns la temniță, s-a bucurat ca într-o cămară luminoasă, sărutând locul unde șezuseră cei patruzeci de mucenici.
A stat în temniță cinci zile, apoi a fost scos din nou la judecată. Lisie a încercat mai întâi un vicleșug, prefăcându-se milos și lăudând tăria lui Severian, îndemnându-l să se cruțe. Sfântul a răspuns că poate să-i adauge orice chinuri voiește, dar nu-l va întoarce de la Dumnezeu. Mâniat, dregătorul a poruncit să fie bătut cu pietre peste gură, ca să nu mai rostească numele lui Hristos, apoi din nou spânzurat și strujit cu unghii de fier. În sfârșit, l-au dus la zidul cetății, i-au legat o piatră grea de grumaji și alta de picioare, l-au încins cu o funie pe la mijloc și l-au spânzurat astfel, iar sfântul și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.
Credincioșii au luat trupul noaptea și l-au dus la moșia lui. Când l-au apropiat de sat, cu psalmi și cântări, tot poporul a ieșit în întâmpinare, în afară de soția unei slugi a sfântului, care jelea lângă trupul neînsuflețit al bărbatului ei, mort de curând. Vorbindu-i mortului ca și cum ar fi fost viu, îndemnându-l să iasă și el în întâmpinarea stăpânului, deodată acesta s-a sculat ca din somn și a mers să întâmpine moaștele lui Severian, sărutându-le cu bucurie. Tot poporul, văzând minunea, s-a minunat și a preamărit pe Dumnezeu.
Neștiind unde să-l îngroape, poporul a văzut o cunună de flori de pe moaștele sfântului luată de un vultur, care a zburat din loc în loc, urmărit de mulțime, până a lăsat cununa pe un munte în pustie. Acolo l-au îngropat pe Severian, iar la mormântul lui s-au tămăduit mulți bolnavi. Slujitorul înviat a mai trăit cincisprezece ani lângă mormântul stăpânului său, murind apoi în pace.
Tropar, glasul 4: Mucenicul Tău, Doamne, Severian, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având tăria Ta, pe chinuitori a biruit; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfinții Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic
Pe 9 septembrie, tot în ziua praznicului părinților Maicii Domnului, Biserica Ortodoxă pomenește Sfinții Părinți care s-au adunat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes în 431, în zilele împăratului Teodosie al II-lea cel Mic, și au caterisit pe necredinciosul și ereticul Nestorie. Prăznuirea lor în această zi nu este întâmplătoare, ci adânc înțeleaptă: Sinodul de la Efes a proclamat că Fecioara Maria este cu adevărat Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, și această mărturisire a deschis calea spre prăznuirea Nașterii Maicii Lui.
Nestorie, patriarhul Constantinopolului, a început să propovăduiască în 429 că Fecioara Maria nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai Hristotokos, Născătoare de Hristos, fiindcă nu poți numi femeie mamă a dumnezeirii. Prin aceasta tăia unitatea Persoanei lui Hristos: Dumnezeu și om în același Unul, în Persoana Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei a luptat cu mare tărie împotriva acestei erezii, scriind scrisori și tratate care au convins pe mulți episcopi. Împăratul Teodosie al II-lea a convocat sinodul la Efes, cetatea Sfântului Ioan Evanghelistul.
Au fost prezenți aproximativ 200 de episcopi (unele surse dau numărul exact de 197). Sinodul a început în grabă, înainte ca toți episcopii chemați să poată ajunge la Efes. Chiar în prima ședință a sinodului, ținută la 22 iunie 431, în biserica Sfântul Marcu din Efes, s-a citit scrisoarea Sfântului Chiril către Nestorie și s-a hotărât că acesta a depus o mărturisire de credință potrivnică Scripturii și Sfinților Părinți; episcopii adunați au votat condamnarea lui și caterisirea din toate treptele preoțești. Nestorie a refuzat să se prezinte la judecată.
Sinodul a mai stabilit că titlul de Theotokos, "Născătoare de Dumnezeu," este expresia cea mai precisă a credinței în unitatea Persoanei lui Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat.
Troparul Sfinților Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic se cântă cu troparul comun al Sfinților Părinți de la Sinoade: glasul 8: Preamărit ești, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce luminători pe pământ pe Părinții noștri ai arătat și prin dânșii la dreapta credință pe toți ne-ai îndreptat. Iubitorule de oameni, slavă Ție.