Sfinții Mucenici Flor și Lavru
Sfinții Mucenici Flor și Lavru au fost frați după trup și după duh, pentru că au crezut în Hristos cu un suflet și Aceluia i-au plăcut prin fapte bune. Erau cu meșteșugul săpători în piatră, ucenici ai unor sfinți bărbați învățători, Proclu și Maxim, de la care au deprins nu numai meșteșugul, ci și viața cea plăcută lui Dumnezeu a credinței creștine. Învățătorii lor au fost uciși mai întâi pentru Hristos, iar după câtăva vreme Flor și Lavru înșiși s-au făcut moștenitori ai cununii mucenicești, pătimind de la Lichion, ighemonul Iliricului.
Începutul pătimirii lor a fost acesta: un stăpânitor al altei țări l-a rugat pe ighemonul Iliricului să-i trimită niște ziditori de piatră iscusiți, ca să zidească zeilor elinești o frumoasă capiște de piatră. Fiind aceștia mai iscusiți decât alții în acest lucru, Flor și Lavru au fost trimiși de ighemon la acel stăpânitor. Zidind capiștea după poruncă, prețul ostenelii l-au împărțit săracilor, învățându-i totodată sfânta credință în Hristos. Ei înșiși petreceau în post și rugăciune, lucrând ziua și rugându-se noaptea, primind puțină hrană, dar hrănind din destul pe cei săraci și flămânzi.
Nu numai pe săraci, ci și pe un popă elinesc, împreună cu fiul lui, i-au adus la credința lui Hristos. Într-o zi, cioplind ei în piatră, fiul popii, copil tânăr, apropiindu-se prea mult, a fost lovit în ochi de o bucățică de piatră săltată din lucrul lor și rănit. Tatăl, popa cel idolesc, văzând fața copilului însângerată și ochiul vătămat, și-a rupt hainele de jale și s-a repezit să-i bată pe sfinții lucrători, dar a fost oprit de cei de față, care mărturiseau nevinovăția lor, arătând că tânărul singur se apropiase fără să se păzească. Flor și Lavru, mângâind pe popă, au făgăduit că vor tămădui degrabă ochiul copilului.
Au luat noaptea pe tânăr în casa lor și au început a-l învăța cunoștința adevăratului Dumnezeu, zicându-i: "De vei crede din toată inima în Dumnezeul cel propovăduit de noi, ochiul tău degrab se va tămădui." Tânărul a răspuns că, dacă ochiul i se va vindeca, va crede și se va închina Dumnezeului lor, căci se cade a crede mai vârtos în Dumnezeul care tămăduiește pe cei bolnavi decât în zeii care nu numai că nu tămăduiesc, ci mai și îmbolnăvesc pe cei sănătoși. Tânărul le-a povestit atunci despre un popă al lor, anume Erm, căruia, cu ani în urmă, la punerea lui în popie, îi coborâseră pe cap mâna idolului lui Dia (mișcată din încheietură cu o funie de argint), dar funia alunecase din mâinile celor care o țineau, iar mâna, căzând, îi jupuise fața până la oase, fără ca vreun zeu să-l ajute, ci dimpotrivă. Auzind aceasta, Flor și Lavru s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru tămăduirea ochiului trupesc și a ochilor sufletești ai tânărului și, însemnându-i ochiul bolnav cu semnul Sfintei Cruci, acesta s-a vindecat îndată desăvârșit. Astfel, nu numai tânărul, ci și tatăl lui, popa Memertin, au crezut și s-au făcut robi ai lui Hristos.
În puține zile, sfinții lucrători, ajutați de îngerul lui Dumnezeu, au sfârșit capiștea pe care o zideau, dar nu au lăsat-o locuință idolilor, ci au sfințit-o întru slava numelui Domnului, așezând în ea cinstita Cruce spre răsărit. Adunând ca la trei sute de frați săraci, au făcut priveghere de toată noaptea, lăudând pe Hristos, iar o lumină a slavei cerești a coborât și a umplut locașul de strălucire. După aceasta, toți au mers la locașul apropiat unde erau pregătiți idolii pentru noul templu și, legându-i cu brâiele de grumaji, i-au târât pe pământ, bătându-i și sfărâmându-i în bucăți.
Aflând acestea, boierul i-a prins pe Sfinții Flor și Lavru și pe toți cei împreună cu ei, între care și Memertin cu fiul său. Pe toți cei ce erau cu sfinții i-a osândit la ardere, iar pe Flor și Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Lichion, ighemonul Iliricului. Acesta, cercetându-i și aflându-i neclintiți în credința creștinească, a poruncit să fie aruncați legați într-un puț adânc, care a fost astupat cu pământ. Acolo și-au dat sufletele lui Dumnezeu.
După mulți ani, s-au găsit sfintele lor moaște, izvorând tămăduiri de toate bolile, și au fost aduse cu cinste în Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Tropar, glasul 4: Pe preaîmpodobita și de Dumnezeu înțelepțita doime cea prealuminoasă, pe Fericitul Flor și pe Preacinstitul Lavru, după vrednicie să-i lăudăm credincioșii; căci aceștia cu osârdie au propovăduit în chip văzut tuturor pe Treimea Cea Nezidită. Pentru aceasta, pătimind până la sânge, s-au încununat cu cunună prealuminoasă și se roagă lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.