Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla
Această floare duhovnicească și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători, Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, era paznic al Cetății Neamțului și armaș, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau cetatea. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de casă și de buna creștere, în frica lui Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița.
Fiica mai tânără s-a mutat curând la Domnul, iar Teodora a fost căsătorită de părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii, iar sufletul ei arzând de dorința unei vieți curate, închinate lui Dumnezeu, cei doi soți s-au învoit să îmbrățișeze viața monahală, îndemnați și de sihaștrii și de duhovnicul care le cunoștea râvna. Astfel, Teodora a intrat în cinul monahal la Schitul Vărzărești, în Vrancea, iar după doi ani soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. La Vărzărești, Teodora întrecea pe toate celelalte surori în rugăciune, smerenie și nevoință.
După câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești, iar surorile s-au risipit prin păduri. Teodora s-a retras în munții Vrancei împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo au viețuit amândouă, în post și rugăciune, îndurând foame, frig și multe ispite. După ce a murit stareța Paisia, Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a plecat spre ținuturile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. S-a închinat mai întâi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, apoi egumenul a trimis-o la Sihăstria. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul de acolo, a fost încredințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustia din apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieții pustnicești.
Un sihastru milostiv i-a lăsat chilia lui, aproape de peștera care astăzi îi poartă numele. Acolo s-a nevoit ani mulți, ostenindu-se singură, în post, priveghere și lacrimi. Doar Cuviosul Pavel o cerceta din când în când, o spovedea, o împărtășea și îi aducea cele de trebuință. După ce a murit și acesta, Teodora a rămas cu totul singură, uitată de oameni. I s-au rupt hainele cu vremea, iar hrana o afla din măcriș, fructe de pădure și alune. În această aspră nevoință a dobândit darul rugăciunii de foc, al lacrimilor și al facerii de minuni; nu o mai birau nici frigul, nici foamea, nici diavolii.
Când turcii au năvălit până la Sihla și au descoperit-o, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape, iar stânca din fundul peșterii s-a crăpat prin minune, izbăvind-o. În această peșteră s-a nevoit în ultimii ani ai vieții, rugându-se neîncetat cu rugăciunea de taină a inimii, cu fața luminată și trupul ridicându-i-se de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Păsările cerului îi aduceau uneori firimituri de pâine de la trapeza Sihăstriei, iar apă bea dintr-o scobitură de stâncă numită și astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Simțindu-și sfârșitul aproape, se ruga să i se trimită un preot pentru împărtășanie. Egumenul Sihăstriei, observând păsările ce duceau firimituri spre Sihla, a trimis doi frați să vadă unde se duc. Aceștia au ajuns noaptea aproape de peșteră și au văzut-o rugându-se cu mâinile înălțate, învăluită în lumină ca de foc. Speriați, au strigat, iar ea, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină cu care să se acopere, fiind goală, și i-a rugat să aducă un duhovnic. A doua zi au venit ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie cu Sfintele Taine. Teodora s-a spovedit, și-a povestit viața, a rostit Crezul, s-a împărtășit și, mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat duhul în mâinile Lui. Părinții au înmormântat-o în aceeași peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Trupul ei a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele în raclă și le-a depus în biserica schitului, apoi în biserica nouă de la Miclăușeni, Iași. În 1856, familia Sturza a dat sfintele moaște Mănăstirii Pecerska din Kiev, în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. Așa s-au înstrăinat din patria lor, păstrându-se astăzi în catacombele de la Pecerska, într-o raclă pe care scrie, în română și slavonă: Sfânta Teodora din Carpați.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, cu zi de prăznuire la 7 august.
Tropar, glasul 1: Cele pământești părăsind și jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul și cu privegherea cerești daruri luând și cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit și la cele cerești te-ai mutat, lăsându-ne spre mângâiere peștera și sfintele tale moaște. Pentru aceasta, Sfântă Cuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Pafnutie - Pârvu Zugravul
Cuviosul Pafnutie, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu "Mutul," s-a născut în Câmpulung Muscel, la 12 octombrie 1657, fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-1702) și al soției sale, al cărei nume nu s-a păstrat. La botez a primit numele nașului său, marele vistiernic Pârvu Vlădescu, ctitor de biserici. Preoteasa a trecut la Domnul ca o muceniță, născând pe al șaselea copil, iar boala i-a secerat apoi pe ceilalți cinci frați, Pârvu rămânând singurul în viață.
Preotul Ioan Pârvescu s-a călugărit la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, luând cu el pe fiul său Pârvu, în vârstă de 11 ani. Acolo băiatul a deprins cititul, scrisul și cele dintâi taine ale zugrăviei, alături de monahul Evghenie, care i-a pus în mâini scoica pentru amestecat culorile și i-a descoperit harul pentru iconografie.
La 18 ani, Pârvu a fost trimis să învețe zugrăvia în Bucovina, cu un vestit meșter rus, unde a deprins tainele pictării icoanelor, luând ca pildă mănăstirile și bisericile bucovinene. După cinci ani s-a întors, devenind pentru scurt timp pictor de curte al boierilor Vlădești, urmașii nașului său. Prima sa pictură a fost la biserica Mănăstirii Aninoasa, apoi, alături de monahul Evghenie, a pictat biserica Mănăstirii Negru Vodă.
Recomandat familiei Cantacuzino, a zugrăvit numeroase ctitorii ale acesteia și ale Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu: mănăstirile Cotroceni, Mărgineni, Sinaia, Colțea, Berca, Schitul Poiana, Schitul Lespezi și Bordești, bisericile de mir de la Filipeștii de Târg, Filipeștii de Pădure, Călinești și Măgureni, biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat, biserica de la Fundenii Doamnei, biserica Mănăstirii Mamu, precum și biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. A pictat și icoane pe lemn, cea mai cunoscută fiind icoana Sfintei Treimi de la Mănăstirea Sinaia, inspirată de icoana asemănătoare a Sfântului Andrei Rubliov.
A primit supranumele de "Mutul" nu pentru că ar fi fost mut, ci pentru că picta fără să vorbească și fără să mănânce, în post și rugăciune, întrerupând lucrul dacă rostea vreun cuvânt sau gusta hrană.
Stabilit la București, a întemeiat propria școală de zugrăvie, formând mai mulți ucenici. Căsătorit cu credincioasa Tudora, a avut doi fii, Pârvu și Gheorghe. După ce soția sa a trecut la cele veșnice, a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, postind și rugându-se stăruitor. La întoarcere, în 1718, a intrat în monahism la Mănăstirea Mărgineni împreună cu fiul său cel mai mic, primind numele de Pafnutie; fiul, Gheorghe, a primit numele Gherasim. La Mărgineni, cunoscător de limbi străine, s-a îndeletnicit și cu traducerea unor texte din biblioteca înființată acolo de Cantacuzini.
În 1731, după 13 ani de nevoință, monahul Gherasim, fiul său, a trecut la cele veșnice. Căutând și mai multă însingurare, Cuviosul Pafnutie a luat binecuvântarea starețului Cosma și s-a îndreptat spre Schitul Robaia, unde a primit marea schimă călugărească și s-a nevoit încă patru ani în rugăciune, tăcere, răbdare și smerenie, trecând la Domnul în 1735.
Recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor al unei școli de iconografie bizantină cu specific național, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, cu zi de pomenire la 7 august.
Tropar, glasul 1: Iconar iscusit al Arătării lui Dumnezeu, zugrav al firii omenești luminate de har și al frumuseților Raiului, Cuvioase Părinte Pafnutie, slujind lui Hristos în toată viața ta, prin lucrare stăruitoare în tăcere, rugăciune și răbdare, vas ales al Duhului Sfânt te-ai făcut.
Sfântul Cuvios Mucenic Dometie Persul
Sfântul Cuvios Mucenic Dometie Persul a primit credința creștinească din Persia și a venit de la marginile lumii cunoscute la hotarele Imperiului Roman, căutând o viață monahală autentică, și a primit moartea muceniciei sub Iulian Apostatul.
Acest cuvios a trăit pe vremea marelui împărat Constantin și era de neam pers. A fost povățuit la credința creștinească de un oarecare creștin, Uar, și, lăsându-și păgânătatea părintească și rudeniile, a mers la hotarele grecești, în cetatea numită Nisibe. Acolo, intrând într-o mănăstire, a primit Sfântul Botez, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și a petrecut în toată nevoința vieții pustnicești. Dar, din zavistia și asupririle diavolului viclean, fiind urât de monahii de acolo, a fugit și a mers la Mănăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, în cetatea lui Teodosie, unde a urmat viața și petrecerea arhimandritului Nurvel, despre care se spune că șaizeci de ani nu gustase fiertură și dormea foarte puțin, neculcându-se, nici șezând, ci stând rezemat în toiagul său.
De acel arhimandrit a fost hirotonit diacon Cuviosul Dometie. Iar când s-a înștiințat că arhimandritul voiește să-l silească și la preoție, s-a dus de acolo și s-a suit într-un munte pustiu, unde viețuia întru Dumnezeu, suferind arșița, frigul și toate schimbările văzduhului.
Apoi, intrând într-o peșteră, petrecea acolo săvârșind multe minuni cu numele lui Hristos, dând tămăduiri celor ce veneau la dânsul și aducându-i de la înșelăciunea idolească la credința în Hristos. Doi ucenici credincioși au rămas alături de el. Iar când a trecut pe acolo Iulian, lepădatul de Dumnezeu, în drumul său spre Persia, înștiințându-se de cele ce făcea sfântul, a poruncit să fie ucis cu pietre. Ducându-se trimișii, l-au aflat pe sfântul părinte, împreună cu cei doi ucenici ai lui, făcându-și cântarea cuviincioasă a ceasului al treilea, și, năvălind asupra lor, i-au omorât cu pietre.
Astfel și-a săvârșit Cuviosul Dometie alergarea vieții sale celei plăcute lui Dumnezeu, împreună cu cei doi ucenici ai lui, în jurul anului 363.
Tropar, glasul 4: Cu pustnicia mai înainte nevoindu-te în munte, sufletul tău l-ai întărit cu armele credinței; zdrobit-ai cetele demonilor, dar ai dobândit cununa muceniciei. Pentru aceasta cu îngerii împreună te bucuri, Cuvioase Mucenice Dometie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Ierarh Narcis, arhiepiscopul Ierusalimului
Sfântul s-a născut în anul 1491, în Tesalonic. Părinții săi, Ioan și Maria, doi credincioși înstăriți, au întâmpinat mari greutăți în a dobândi prunci. După mulți ani de rugăciuni, posturi și fapte bune, cei doi au dobândit de la Dumnezeu un băiat, pe care l-au botezat Nicolae.
Dorind a avea o viețuire creștină, părinții săi l-au dat pe băiat în grija unui învățător creștin. Încă din fragedă vârstă, tânărul Nicolae și-a manifestat dorința de a intra în mănăstire. Pentru aceasta, el se va deprinde rapid cu rugăciunile îndelungate, cu posturile, cu privegherile și cu studiul sfânt.
Pe când tânărul avea numai 20 de ani, tatăl său a trecut la cele veșnice, iar, la scurt timp, și mama sa. Văzându-se unic moștenitor al unei mari averi, tânărul va împărți întregul avut săracilor și orfanilor, după care va lua drumul mănăstirii, primind numele Nicanor. Datorită viețuirii lui înalte, mulți au început a-l căuta, pentru sfătuire și binecuvântare.
Vestea despre monahul nevoitor Nicanor a ajuns până la mitropolitul din Tesalonic, care îl va și hirotoni diacon, iar mai apoi preot, păstrându-l lângă dânsul. Cu toate acestea, sfântul își dorea încă o viață sihăstrească, liniștită și tăcută. Astfel, într-o noapte, pe când sfântul se ruga și priveghea, o voce dumnezeiască i-a spus: „Mergi în muntele Kalistratos, pentru a duce luptele cele înalte.”
La numai cei 27 de ani ai săi, părintele Nicanor a plecat spre destinația revelată împreună cu Sfântul Dionisie din Olimp. Pe cale însă, prin mijlocirea lui Dumnezeu, drumurile celor doi se vor separa, numai Nicanor ajungând în Muntele Kalistratos, cunoscut și sub denumirea de muntele Vermion sau Grevena. Ajuns în muntele pustiu, tânărul își va săpa singur o peșteră sihăstrească, în pieptul muntelui stâncos, deasupra apelor râului Aliakmonas. Deși ducea viață pustnicească, sfântul cobora uneori în satele din împrejurimi, pentru a-i întări în credință pe creștinii greu încercați de vremuri.
Într-o noapte, tot în vremea rugăciunii, o voce dumnezeiască i-a cerut să urce pe culmea muntelui, să afle o icoana cu Mântuitorul Iisus Hristos; această icoană fusese ascunsă în munte încă din vremea iconoclaștilor. Aflând icoana, Dumnezeu i-a cerut sfântului să zidească pe acel loc o mănăstire. Astfel, sfântul va zidi mănăstirea închinată Schimbării la Față a Domnului.
Sfântul Cuvios Nicanor a trecut la cele veșnice în ziua de 7 august 1549, la vârsta de numai 58 de ani. Sfintele sale moaște sunt păstrate, cu mare evlavie, în capela închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în incinta mănăstirii sale.
Sfântul Cuvios Nicanor
Sfântul Cuvios Nicanor este pustnicul și ctitorul din Macedonia veacului al XVI-lea, unul din ultimii mari nevoitori pe care i-a rodit Bizanțul în amurgul lui, ctitorul Mănăstirii Zavorda din munții Vermion, prăznuit pe 7 august, ziua trecerii lui la Dumnezeu în 1549.
S-a născut în 1491 la Tesalonic, din părinți înstăriți, Ioan și Maria, care au dobândit cu greu darul unui copil după mulți ani de rugăciune și de post. Pruncul a primit la botez numele Nicolae. Crescut în duhul Evangheliei, de mic Nicolae și-a simțit chemarea spre viața monahală și petrecea tot timpul în rugăciune, privegheri, post și studiu. La douăzeci de ani a rămas orfan și singur moștenitor al unei averi considerabile. A împărțit-o toată săracilor și orfanilor și a pornit spre mănăstire, luând numele Nicanor. A intrat în obște monahală, dar, simțind chemarea vieții pustnicești, a urcat în Muntele Kalistratos, cunoscut și ca Vermion sau muntele Grevena, și și-a săpat singur o peșteră în pieptul stâncilor, deasupra râului Aliakmonas. A petrecut acolo ani lungi în tăcere, rugăciune neîncetată, post aspru și privegheri. Cobora uneori în satele din jur, pentru a întări pe creștinii împovărați de stăpânirea otomană. Într-o noapte, în rugăciune, a auzit glasul lui Dumnezeu chemându-l să urce pe culmea muntelui și să caute o icoană a Mântuitorului ascunsă acolo din vremea iconoclasmului. A aflat-o. Și tot glasul i-a cerut să zidească în acel loc o mănăstire. Astfel a ridicat Mănăstirea Zavorda cu hramul Schimbării la Față a Domnului, care dăinuie până astăzi. A trecut la Dumnezeu pe 7 august 1549, la vârsta de 58 de ani. Sfintele lui moaște se păstrează în paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul din incinta mănăstirii, izvorând și azi tămăduiri.