SFÂNTUL CUVIOS GHEORGHE HOZEVITUL
Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul s-a născut la mijlocul veacului al VI-lea, în insula Cipru, dintr-o familie binecredincioasă. Fratele său mai mare, Heraclid, plecase de tânăr în Țara Sfântă și se nevoia ca pustnic în Lavra Kalamon, pe malul Iordanului, nu departe de Ierihon. Rămânând orfan, Gheorghe a vrut să îmbrățișeze și el viața monahicească, dar tutorele său dorea să-l căsătorească. A fugit atunci din Cipru și a pornit spre Locurile Sfinte, ajungând la fratele său Heraclid. Acesta, socotindu-l prea tânăr pentru asprimea vieții de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului din Hozeva, așezată într-o vale sălbatică la câțiva kilometri de Ierihon, pe drumul ce duce spre Ierusalim. De la numele acestei mănăstiri și-a primit și el numele de Hozevitul.
Tuns în monahism, Gheorghe a fost încredințat unui bătrân aspru, față de care a dovedit răbdare și ascultare desăvârșită. Venea la obște doar duminica, pentru a rosti cuvinte de folos și a-și spovedi frații; în cursul săptămânii trăia în chilia sa retrasă, în post și rugăciune neîncetată, hrănindu-se cu rămășițe de mâncare uscate muiate în apă. Nu și-a întrerupt niciodată pravila de rugăciune, chiar atunci când demonii îl năvăleau cu ispite.
Ajungând la culmea nepătimirii și umplându-se de darul Duhului Sfânt, a devenit un stâlp însuflețit pentru frații din mănăstire și pentru toți cei ce veneau la el. A primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni: datorită rugăciunilor lui, mănăstirea nu a dus niciodată lipsă de pâine și untdelemn pentru oaspeți; alungau duhurile necurate și tămăduia bolnavi. Înainte de invazia persană din anul 614, a proorocit căderea Ierihonului și împresurarea Ierusalimului, sfătuind frații să se pună la adăpost. Întors după retragerea perșilor, a rămas zăvorât în mănăstire până la capătul vieții. Simțindu-și dinainte plecarea, l-a chemat pe ucenicul său Antonie, care era ocupat cu slujirea pelerinilor. Bătrânul i-a trimis vorbă: "Nu te tulbura, voi aștepta să-ți termini slujirea." Când ucenicul a sosit spre miezul nopții, Gheorghe l-a îmbrățișat și a grăit: "Ieși suflete al meu și mergi către Domnul!" și astfel s-a mutat la cele veșnice.
Tropar, glasul 8: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Gheorghe, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
SFÂNTA CUVIOASĂ DOMNICA
Sfânta Cuvioasă Domnica a trăit în zilele marelui împărat Teodosie (379-395) și a ajuns până în zilele împăraților Leon și Zenon (474-491). S-a născut în Cartagina, Africa, din părinți bogați, greci de neam, dar păgâni. Crescută în credința idolilor, a simțit la un moment dat o chemare lăuntrică pe care nu o putea desluși pe deplin. Împreună cu alte patru fecioare, a lăsat casa părintească și a plecat la Constantinopol, căutând ceva ce nu știa ea însăși să numească.
Acolo, Patriarhul Nectarie a primit-o, îndrumat de o descoperire dumnezeiască. A vorbit cu ea despre credința creștină, și cuvintele lui au aprins în inima ei lumina pe care o căuta. A primit Sfântul Botez împreună cu cele patru fecioare care o însoțiseră. A intrat în monahism și a slujit ca diaconiță la biserica patriarhiei, îngrijindu-se de pregătirea femeilor și fecioarelor pentru primirea Sfintei Taine a Botezului și cercetând pe bolnavi. A ridicat mai târziu o mănăstire lângă Constantinopol, unde a viețuit în mari nevoințe și osteneli duhovnicești, învredniciindu-se să facă minuni și să proorocească. A trecut la Domnul la adânci bătrânețe, în zilele împăratului Zenon.
Tropar, glasul 8: Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Domnica, duhul tău.